Despre vaginari şi vagine

Îi detest mai mult decât pe oamenii de treabă. Toată ziua, de dimineaţă până seara, se laudă că le plac fetele – un titlu de nobleţe la ei. Poate că n-ar fi chiar atât de deranjante declaraţiile care le scot în evidenţă gusturile sexuale, dacă ar fi spuse pe un ton neutru. Dar, din păcate, o fac pe un ton acuzator sau, în cel mai fericit caz, plin de compasiune. E şi firesc, nu este o orientare sexuală obişnuită, ci un titlu de nobleţe, un statut social care le aduce facilităţi nenumărate şi confort la toate nivelurile. Nu le ajunge că pot să iubească fiind încurajaţi şi de stat să o facă, ei se simt împliniţi doar atunci când toată lumea îi imită sau, cel puţin, aderă la ideea că poţi fi normal doar dacă eşti vaginar.
Mă distrează la ei mai ales felul în care stabilesc dacă cineva este bărbat sau nu. Pentru vaginari bărbăţia nu-şi are sălaşul în corpul, mintea sau psihicul unui individ de sex masculin, ci, paradoxal, în vaginul femeii. Dacă vrei să devii bărbat în ochii lor, trebuie să-ţi bagi trompa în sus-numitul organ şi să-ţi extragi de acolo virilitatea. Incredibil, nu-i aşa?
Vai de capul celor care nu face parte din clanul lor, adică nu le împărtăşesc preferinţele sexuale şi nu se arată zilnic fascinaţi de farmecele vaginului. Aproape toate bancurile lor îi vizează pe disidenţii sexuali - o strategie de a-şi declara indirect orientarea sexuală, având astfel acces la toate beneficiile pe care le oferă sistemul.
Posesoarele vaginelor sunt încântate de starea de fapt. E şi normal, cine n-ar fi dacă ar avea un organ investit cu atâta importanţă. De aceea, şi ele se arată extrem de scandalizate dacă un mascul nu este receptiv la farmecele lor, la frumosul în sine (femeia – sexul frumos, cherchez la femme bla bla bla). Este destul de riscant să nu-ţi placă femeile (vezi bacantele şi soarta lui Orfeu). Aşa că mă voi opri aici, nu-i provoc prea mult pe vaginofili, cunoscându-le bine ranchiuna faţă de cei care nu le seamănă.