Ea e cal, şi, dacă aşa susţine, cine ar putea să o contrazică? Poate Ursus? N-aş prea crede. Ursus era blând şi vorbăreţ, un pic cam lăudăros, un pic cam vorbăreţ şi pisălog. Noaptea, căuta telegenic prin gunoaie şi scuipa din belşug maşinile scumpe, răcnind: sieg. Pus pe dat sfaturi şi deschis minţi cu deschizătorul de conserve. Calul e negru, elegant, pur sânge, dar nu românesc, ci, poate, arăbesc, cu grumaz cambrat şi gingii indigo. Sunt curios în ce ungher doarme diavolul în cal. Către coadă, probabil... Sau în copiţelele acelea înşosetate, albe, aspre la pipăit, dar foarte simţitoare, ale naibii. Dând domol din cap, din comiţă, vine adulmecând înfiorat câtre noul stăpân şi-şi pune botul pe umărul lui, ca un copil alintat care nu mai vrea să se servească de cuvinte. Sau cine ştie ce înţelesuri dosite mai sunt.