Cosmos-ul lui Gomobrowicz este mai lesne de înţeles dacă în prealabil ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vedeţi singuri ce-a mai făptuit şi pătimit domnul scriitor până să scrie cartea pomenită aici. Este un text care se sprijină voluntar, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică gemută a vieţii, un geamăt incoerent - ca obsesia descompunerii - care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" să iasă, să se poată face auzit.

Estetic, Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat literar despre descompunere". Riscul potenţial de a fi neînţeles, hulit cu superficialitate, respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii ar fi putut fi îndurat cu o anumită împăcare, opera fusese scrisă.

Aseară, vorbind cu un prieten despre Comos, am desprins noi aproape simultan concluzia că "metoda" mentală de cercetare a haosului, folosită de dl. W, detectiv ad-hoc, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele, prin exces de apropiere, preschimbându-le o dată în atomi, logic - de neîmblânzit. Apoi în stări, proiecţii echivoce (ale sale, ale celorlalte personaje); ne pune martori saltului său voit - adunare de material probatoriu pentru o "ştiinţă" personală - în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - cognitivă, sufletească, nu importă. Munţii devin stări/afecte, nu simple formaţiuni geologice, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei" - vestesc fără a-l numi secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure, crengile copacilor.... Deci un soi de naturalism mai puţin pedant şi mai deferent (păstrându-i rugozităţile) cu mesajul pe care încearcă să-l transmită decât cel de acum un secol şi-un pic. Ancheta (poliţienească) a lui Witold asupra adevărului propriu încearcă să se scuture de orice "deviaţie" raţionalistă. E ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. Răpind cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Twister pentru creierul comod al cititorului.

Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor. Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, (ca într-o înţelegere dintre gentilomi) un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.

Un fragment destul de grăitor pentru ceea ce, mai sus, poate că eu nu am reuşit să lămuresc:

"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."