Aseară am avut un coşmar groaznic. Oriunde mă aflam simţeam un disconfort insuportabil - în spaţiu închis sufeream de claustrofobie, iar când ieşeam în PMAN sau în Scuarul Operei mă apuca agorafobia. Dar cel mai straşnic era că, în pofida vârstei pe care o aveam, nu reuşisem să scap de idealuri. Parcă eram împins de un demon să ies în stradă, să strig, să aclam, să aplaud, indiferent cine era pe scenă: Zdob şi Zdub, Grigore Vieru, Roşca, Chirtoacă, Filat, Voronin. Hainele îmi erau peticite, burta – goală şi mai zgomotoasă ca o locomotivă, dar în acelaşi timp, plin de încântare, cu părul vâlvoi în cap, îi priveam cu dragoste şi neţărmurită fidelitate. Şi nu scăpam nicio acţiune publică. După ce mă ridicam din faţa unei icoane de Ziua Rugăciunii, alergam cu sufletul la gură să nu pierd cenaclurile de poezie, acţiunile patriotice de partid, dialogurile dintre Biserică şi laicitate. Vroiam să fiu prezent la toate, dar să fi avut şi patru picioare şi tot n-aş fi reuşit să mă implic peste tot.
Corpul parcă îmi era creat doar pentru a lupta împotriva sa, pentru a se autodepăşi. De fapt, nici nu-l simţeam. Era străbătut de pulsiuni putrenice, de atracţii magnetice pe care le inhibam automat, fără a-mi explica motivele. O făceam dintotdeauna evitând dilemele infantile. Dacă trebuie, execut, fără a pune întrebări de prisos, doar nu sunt neam prost. Voi…
Însă n-am reuşit să-mi termin gândul. Prietenul meu fidel, Alter Ego, mi-a întrerupt fără menajamente reveria, lovindu-mă peste cot şi strecurând dispreţuitor printre dinţi: „Ptiuuu, acelaşi motiv pueril al visului, de parcă dacă ai recunoaşte că e viaţă brută, ar fi mai puţin dramatic”…