În societate, Emilian trecea drept un om extrem de tolerant, cu vederi liberale. Îi accepta pe toţi oamenii, indiferent de neajunsurile de care sufereau, nemaivorbind de cei care, tradiţional, erau consideraţi deviaţi. În ultimul timp, începură să ia amploare discuţiile cu privire la minorităţile sexuale. Emilian nu avea nimic împotriva acestor oameni, îi ajuta cu tot ce putea, chiar îi susţinea public, pronunţându-se de multe ori împotriva homofobilor, a fundamentaliştilor religioşi.

Totuşi, ca şi orişicare om rezonabil, şi toleranţa sa avea anumite limite. Accepta ca fiecare om de pe acest pământ să fie homosexual, cu excepţia copiilor sau a fraţilor săi. Aici intoleranţa sa devenea maximă. De aceea întotdeauna se împotrivea ideii ca, la şcoală, copiii să fie iniţiaţi în problemele ce ţin de sexualitatea umană, de diferenţele obligatorii şi gusturile sexuale variate ale oamenilor. “Toate la timpul lor, o să crească şi o să afle tot ce va trebui când vor creşte”, spunea el apăsat.

Îl iritau şi discuţiile de pe bloguri referitoare la homosexualitate, deoarece considera că aceasta e o chestie intimă şi că fiecare urmează să şi-o rezolve de sine stătător în pat. De aceea simţea o aversiune deosebită pentru militanţii homosexuali care aduceau vorba cu orice ocazie despre problemele lor. Tactica lor era evident una greşită, îndepărtându-i tot mai mult pe heterosexualii obişnuiţi, nehomofobi de problemele minorităţilor sexuale. “Ar trebui, totuşi, să fie mai modeşti şi să se mulţumească că sunt toleraţi, şi nu ucişi cu pietre ca în unele ţări arabe”, medita el în sinea sa, vădit înduioşat de propria sa imagine de om cu inimă mare, atât de respectat şi iubit de mulţi reprezentanţi ai minorităţilor sexuale.

Într-o zi, navigând pe Internet, Emilian a accesat întâmplător un text despre aceeaşi tematică homosexuală, de care erau obsedaţi unii ciudaţi din ţara sa. “Sunt la început de cale, ce să le faci…”, bolmoji el un pic oţărât, un pic înţelegător. Însă când privirea îi căzu pe semnătura de la sfârşitul articolului, părul i s-a ridicat măciucă în cap. Inima a început să-i bată nebuneşte, se înnegri la faţă, apoi căzu fără suflare pe podea. Textul era semnat de fiul său mai mare…