Declar sus şi tare că sunt român, am avut prieteni extraordinari peste Prut în timpul studiilor. Totuşi, în viaţa de zi cu zi îi numesc pe purtătorii aceluiaşi etnonim, la persoana a III-a, români, ca ceva diferit de mine. Chiar zilele trecute vizionam un meci de fotbal cu participarea selecţionatei române, al cărei fan înflăcărat sunt (meciurile cu selecţionata RM le urmăresc foarte rar), şi l-am auzit pe unul din amicii mei vorbind că ai noştri erau cât pe ce să înscrie. Afirmaţia lui m-a făcut să-mi dau seama că eu n-am folosit niciodată pronumele “ai noştri” cu referire la românii de peste Prut şi, mai mult, cred că n-aş face-o nici după ce aş obţine eventual cetăţenia română. Acum am realizat că procesul e unul de durată şi implică mai multe condiţii. De exemplu, să trăieşti într-o ţară comună cu cei care se întitulează într-un fel sau altul (români, ruşi, francezi etc.) sau, cel puţin, să fi locuit cândva, în copilărie, împreună, ca să poţi afirma dezinvolt că aparţii naţiunii respective.
E un soi de schizofrenie poate faptul că, deşi resping identitatea pe care guvernanţii comunişti vor să mi-o impună şi mă declar român, totuşi, pe de altă parte, continuu să vorbesc despre români ca despre un popor străin, din care nu fac parte.
Se mai recunoaşte oare vreun basarabean în ipostaza pe care am descris-o sau reprezint un caz singular?