De cînd sunt la facultate tot caut ocazii de a “exploata” împrejurimile oraşului. Nu că m-aş fi aflat într-o mare metropolă şi am nevoie de un respiro după două luni de cînd mă aflu aici. Dimpotrivă, Suceava este probabil cel mai liniştit şi paşnic oraş pe care l-am văzut vreodată, cu pretenţii justificabile de urbă în continuă devenire europeană, dar totdată cu un iz rustic destul de sesizabil. Şi totuşi, fiind născută şi pentru că am locuit pînă acum la sat îmi doream să descoper aşezările din jurul Sucevei. Cel puţin pentru a supune comparării sau, şi mai sincer din partea mea, pentru a-mi aduce aminte de locurile dragi din jurul satului meu de care-mi este groaznic dor.

În sfîrşit, după două luni de viaţă sedentară , consumată în mare parte de traseul ”universitate-cămin” (care nu depăşeşte mai mult de 200 metri ) mi se ivise fericita ocazia de a ajunge acolo unde m-aş putea simţi mai aproape de ceea ce se numeşte “acasă”. După mai mult de-o oră mers cu maşina, ajunsesem în satul Poieni-Solca. Cel mai interesant este că nu m-am dus pe post de simplă trecătoare, urma să asist la o “adunare a satului” organizată de un partid politic cu ocazia campaniilor electorale aflate acum “la galop” . Nu cred că poate exista o ocazie mai splendidă şi mai vorbitoare cînd poţi observa cu uşurinţă de după cortină toate subtilităţile unei societăţi. Ca de obicei, îmi fixasem atenţia pe detaliile mai puţin importante, însă atît de sugestive!

Dar pînă a trece la “subiectul” propriu zis cred că merită să fac referire la comunele sucevene prin care am trecut pînă a ajunge în acest sat. Încerc acum să restitui din memorie imaginea acelor sate ce se-ntindeau mioritic de-a lungul traseului…aveam impresia că mă aflu acasă, în Basarabia, aceleaşi case, ţărani adunaţi la alimentare discutînd şi gesticulînd gălăgioşi, copii cu hăinuţele pătate jucîndu-se în grupuri pe marginea străzii ce-şi abandonau grabnic jocul îndată ce observau priviri străine aţintite asupra lor, fîntîni frumoase şi îngrijite, biserici măiestoase…cu excepţia drumului sesizabil mai bun decît în Moldova, nimic nu mă facea să cred că nu sunt acasă…

Într-un final ajusesem la destinaţie. Fusesem preventiv anunţată că adnunarea de care vă vorbeam urma să se desfăşoare în primăria sau în centrul cultural al comunei. Am rămas însă stupefiată cînd ajusesem în faţa unei clădiri mai mult decît modestă şi nu prea arătoasă unde curiozitatea mea iscoditoare fusese potolită cu replica ce-o prinsesem încă buimatică din aer “aici e caminul cultural”. Ceea ce m-a făcut să mă dezmeticesc un pic a fost drapelul României şi cel al Uniunii Europene arborat deasupra acestei clădiri ( vedeţi în poză) ca mai apoi să-mi dau seama după grupurile de oameni veniţi la această consfătuire că n-am greşit destinaţia. Era duminica şi totuşi satul nu prea gemea a mulţime, în afară de bătrînii veniţi( ca şi în Moldova, ei sunt cei mai receptivi la evenimente de aşa gen) şi cîţiva copii răzleţiţi pe uliţile largi, nu prea întîlnisem multă lume, ceea ce înseamnă că, ca şi la noi, majoritatea populaţiei lucrătoare este plecată peste hotare, doar că aici în proporţii şi mai mari şi poate mai legal, judecînd după faptul că cetăţenii români au undă verde în ţările europene fiind plecaţi după cîştig. Interiorul acelei încăperi avea un iz profund arhaic, stîlpi vechi şi scaune din lemn aşezate simetric unde-şi găsise loc bătrînii din sat veniţi să vadă “ce mai e nou prin politică” cum se exprimase unul din el, să-şi spună off-urile bătrîneţii în speranţa că cineva din “oaspeţi” le vor asculta nevoile şi-i vor ajuta. Mă uitam în faţa fiecărui din el şi vedeam bătrînii din satul meu, necăjiţi, plîngîndu-se de lipsă de lemne pentru iarnă, pensii mici, lipsă de ajutoare sociale, despăgubirile pentru inundaţiile de astă vară pe care le aşteaptă pînă în ziua de azi…Şi toate acestea pe fundalul politicienilor care-şi dădeau de zor cu promisiunile…a mai urmat cîteva plîngeri din partea sătenilor, un discurs ultraoptimist al actualului primar…iar restul s-a decurs după scenatiul obişnuit…împărţire de pliante, afişe, pixuri, brichete, vorbe mieroase şi spre final au servit sărmanii oameni cu un păhărel de votcă…şi gata! …cîştigul partidului în această comună era mai mult decît asigurat….!

Am ieşit din acea clădire cu un gust amărui la ceea ce-am văzut, însă îndătă privirea mea fu atrasă de steagul albastru ce-mi amintise că sunt în Uniunea Europeană…prea impunător sună pentru a corespunde şi realităţilor…