Numărăm. O zi, două, trei până la prima zăpadă. Ăştia, copacii, sunt pregătiţi, au amuţit şi stau cu ramurile, a groază, la ochi. Sunt scorţoşi şi, deşi nu vor să o arate, deznădăjduiţi. Mie de ei mi-e milă, în fiecare an când intrăm în liniştea asta de dinaintea primei ninsori, nu de pavlovienii care nu-s în stare să scoată Crăciunul dindărătul fenomenelor meteo. Auzi: nu am avut zăpadă de Crăciun, nici nu am simţit că a fost… Şi eu vă zic: nici nu meritaţi să simţiţi, dacă pentru voi Crăciunul nu e o sărbătoare creştină, ci un cortegiu de manifestări atmosferice obligatorii (altfel, îl refuzăm) şi o avalanşă de cadouri. Materialism, ghiftuire, bucurie bovină în faţa oalei cu sarmale. Condiţionare, scenarită hollywoodiană: "când se arată colindătorii în poartă, începe să ningă". Ce să spun, cât mai ningea, în pustiu, în ziua Naşterii, pe tărâmurile semite!

Eu ţin cu copacii. Îi cercetez cu grijă, până în primăvară. Bucuria oamenilor, pentru că e condiţionată material, mi-e indiferentă.