Sunt considerat sănătos doar când imit comportamentul şi discursul considerate normale în societate, când îmi refulez instinctele şi sentimentele “deviate”. Cam asta fac tot timpul: duc un mod de viaţă “sănătos”, dar potrivnic firii mele. Nu prea am de ales. Şi oricum e prea târziu să o fac pe autenticul. Am fost educat să îmi urăsc esenţa şi asta fac în fiecare zi. Îmi permit doar uneori luxul să o fac pe exhibiţionistul în spaţiul virtual. Teoretic, resping preceptele religioase ale societăţii care mă condamnă la castitate, împotriva dorinţei mele, dar în acelaşi timp le respect, chiar dacă fără sfinţenie, în viaţa reală, de toate zilele. Şi nu pot fi altfel: societatea şi-a instalat programele infecte în creierul meu, m-a făcut duşman al propriei mele firi. Chiar dacă, logic, realizez că sunt implicat într-un joc care nu e al meu, că aşa-numitele legi ale firii sunt nişte constructe culturale, totuşi sensibilitatea mea funcţionează aşa cum a fost dresată să o facă în familie şi la şcoală.
Nu exclud că numeroşii Prometei din spaţiul mioritic vor rânji cinic şi îşi vor da coate auzindu-mă cum mă lamentez, cum îmi deplâng neputinţa şi disperarea de a fi instituit  într-un fel anume. N-au decât să rânjească. Personal, mă declar învins. Un individ separat nu poate învinge o societate şi, totodată, nu poate trăi înafara ei. Oricum, e prea târziu să mai regret ceva…