S-a întâmplat să navighez odată prin nişte ţinuturi necunoscute, unde mă rătăcisem şi încercam să găsesc drumul spre civilizaţie. Rătăcind prin pădure, am auzit nişte voci nedesluşite, care se amplificau pe măsură ce mă apropiam. Păreau că se ceartă. Am tras cu urechea şi iată ce am auzit:
- Ne-aţi trădat, sunteţi nişte mişei, nu mai sunteţi demni de marele Antonescu, i-aţi pătat imaginea!
- Putorilor, înfometaţilor şi golanilor!
- Vrem cetăţenie românească, ţiganilor, împuţiţilor!
- N-aveţi ce crăpa, javrelor!
- Noi suntem români!
- Numai 2%. Atâta aţi spus că sunteţi la recensământ.
- România e o ţară de vis. Copou, marele tei al lui Eminescu…
- Fătucă, închide-ţi clanţa, întrebă de părinţii tăi cum au fost ciomăgiţi de jandarmi!
- Frumoşii jandarmi români. Te-au lăsat cu burta la gură, căţea?
- N-avem nevoie de sovietici. România e ţara noastră, iar Moldova e ţara voastră!
- Jos românaşii!
I-am lăsat ciondănindu-se, probabil şi acum se distrează. Am înţeles că sunt creaţi unul pentru altul şi se simt bine numai când se înjură. Îndepărtându-mă de ei, am avut pe o senzaţie de deja-vu, impresia că am asistat de nenumărate ori la astfel de discuţii. Totuşi, n-am reuşit să-mi amintesc unde.
Pe neaşteptate, cineva mă lovi violent cu cotul în coastă, urlându-mi:”Lasă flash back-urile şi marş la muncă!”. Bineînţeles că n-am avut de ales şi m-am conformat…