Subit, mă simt ruşinat a scrie spectacol, urmărit cu hămeseală fals exigentă, cu criticism sau cu admiraţie din tribună. Ghicind publicul, trimiţându-i ocheade, simţindu-i, alteori, lipsa grăitoare. Iată nevoia de a mă întoarce la caietul meu (pare făţarnic exprimată acum, ar fi bine, totuşi, să nu o nesocotesc). El "m-a făcut ce sunt", sper că tot el mă va primi înapoi. Doar să mă obişnuiesc la loc a ţine pixul între degetele cele stângace şi tocite de scrisul deformat. Cu timpul, m-am învăţat să deosebesc lauda de cântecul sirenelor. La primele acorduri, mă las, ca sub vrajă, încântat de amândouă, mai apoi, însă, cântecul sirenelor termină prin a mă jigni. În "sfera" autosuficientă sunt puţini cei care strigă fără ură sau dorinţă de a demola că Împăratul e gol. Bine, un strigăt, prin natura lui, e cam greu să aibă bună creştere. Aş fi vrut să devin, la rându-mi, măcar un Împărat gol, destăinuit ochilor celorlaţi de un om cu bun simţ. Să mă facă să roşesc cu câtă dreptate ar fi avut şi nu să roşesc de furie.

Patima ce-mi tot lubrefiază scrisul m-a ruşinat, într-o oarece seară. De curând. Şi m-am simţit dezvelit, cu părţile ruşinoase expuse hămesiţilor pomeniţi mai sus. Cel mai mult m-a speriat că părţile ruşinoase nu aveau nici o ruşine în acea seară. Zâmbeam, erotizat, ca un prepuţ. Şi atunci, am hotărât să le învelesc, părţile, înapoi în hârtie. Sau poate că am gândit că e timpul să preschimb în trăire autentică ceea ce mă pricepeam destul de bine să mâzgălesc în aceste foi inexistente. Ori, să fi fost faptul că văd - după nişte ani, vezi cu limpezime năucitoare - cum scrii şi nothing happens? Nu e vorba de a cădea guverne, de a vrăji mase, de a provoca furtuni devastatoare. Pur şi simplu, nu se întâmplă nimic. Atât nimic mare, cât şi nimic mic.

Pierzi, pe de-o parte contactul măgulitor, dulceag, narcotic, cu "sfera" (degrabă voluntară în a-ţi impune stiluri şi a te încremeni în ele, altfel nu te mai citeşte), însă dobândeşti, de pildă, iubire. Multă iubire, aşteptată, amânată până în prag de renunţare laşă, finalmente şi trăită, şi iarăşi aşteptată. Prima iubire matură din viaţa ta. Şi descoperi cum matur nu e neapărat încărcat de un car inutil de ani. Matur poate însemna sfat nocturn plăcut epuizant, dialog; înseamnă construit, natural, plimbat prin odaie complet nud, dintr-o dată ferice şi conştient de propriul trup, scuturându-te cu un fior de trupul-mască al scrisului surogat. Aproape peste noapte - după o noapte ce dura de zeci de ani - ţi se arată cum o mie şi una de postări pot fi atât de uşor şi netraumatic înlocuite cu o răbdătoare drumeţie tandră, cu palma, cu vârful novice al degetelor, pe spinarea tensionată de speranţe a Celuilalt.

Totodată, cu toată pudicitatea asta de domnişoară victoriană, ce m-a năpădit ca din senin, e ceva în rotunjimea cifrei 300 (cercetaţi mai bine blogul) care îmi dă un oareşicare nou curaj a rătăci mai departe, rostogolind "sfera" ca un sisif de dimensiuni cobaiceşti ce sunt eu, docil lui însuşi şi mişcării sale fără sens pentru un privitor amuzat.