Închipuiţi-vă cât am putut regresa, ca mesaj politic şi electoral (să nu luăm decât acel protevist-tabloidizat-microbistic „Ei cu ei, noi cu voi” – acesta da mesaj de stadion, cinste cui l-a produs, că a ştiut să ia banii fraierilor, producând o lozincă de nivel oligofren; pe când "PNL şi cine-l votează sug ****?", ar fi mult mai direct şi conform noilor standarde de imbecilizare în masă), din anii nouăzeci până în zilele noastre, privind doar stâlpii, gardurile, semnele de circulaţie încărcate cu afişe electorale. Mie unuia mi se pare, în balanţă cu ce se petrece acum, că era mai… „uninominal” votul la grămadă, pe liste, o vreme când fiecare candidat apărea de unul singur pe afiş, avea, adică, maţul să se autosusţină, însoţit doar de sigla partidului său. Parcă acum 15 ani, nemernicii ăştia aspiranţi la poziţia de parlamentar aveau mai multă grijă să umple poza aia cu ceva, în afară de un chip tălâmb, coborau mai des în lume (Ineul meu a avut, în istoria post-revoluţionară, trei parlamentari!), nu concurau direct din jeep. Erau persoane tangibile, cu faimă locală (favorabilă lor sau nu), ştiai pe cine pui ştampila – conform unei cântăriri pentru care aveai toate datele necesare. Nu-i votai numai după aspectul guşei.

După douăzeci de ani, nemernicii, cerşetorii de voturi, încă mai umplu gardurile cu puzderie de afişe. Staff-urile de campanie doar atât de departe pot să-şi împingă imaginaţia încât să continue creadă că mai multe afişe ale partidului propriu, lipite în cele mai inimaginabile locuri, îi emoţionează pe alegători în asemenea hal încât aceştia, extaziaţi, vor vota fără tăgadă sigla şi numele atotprezente. Între echipele de amărâţi, exaltaţi, sărmani lipitori de afişe (puţoii), durează aceeaşi luptă nocturnă (care nici măcar nu e a lor) ca pe timpul ciocnirilor CDR – PSDR. Fiţi atenţi că ăia au lipit pe tot panoul din faţa liceului, la noapte mergem şi punem peste ale lor! Asta-i toată „strategia” electorală (vizibilă) din spatele indivizilor ce îmbracă haina de candidat (cea invizibilă s-a consumat: împărţirea tacită a sferelor de influenţă, astfel încât să se ajungă la toţi). Puţoii se duşmănesc şi se vânează între ei, candidaţii nici măcar nu ajung să îi cunoască. Iar primii, naivii, se aleg cu câte o sută de mii pe zi, în timp ce mahării acced în Parlament, unde îşi plătesc voturile (sponsorizările) şi îşi spală banii cum ştiu ei mai bine.

De dată recentă, pretendenţii nu mai apar singuri pe afiş. Este un fel de a recunoaşte, în substrat (dar ei nu realizează), că nu-s în stare şi nu merită să se facă aleşi uzând de săracele talente proprii. Că partidul nu mai are resurse umane care să se bucure de notorietate pozitivă, că ei înşişi nu au merite, ci le trebuie o garanţie pentru propria persoană şi această „garanţie” este (în ochii lor marcaţi de albeaţă) mahărul deja ales, omul confirmat deja la putere, cu care novicele se şi arată, zâmbind umil, în poză. Aşa se face că, din patru persoane prezente pe imensul banner, doar una candidează, celelalte trei sunt: primarul locului, preşedintele CJ şi un senator/deputat. Cum s-ar zice: reţete de succes. De parcă a fi ales pe cale democratică te şi blagosloveşte cu ce nu ai avut în zestrea personală până atunci: valoare, minte, pricepere. "Oamenii noi" cu care se fălesc partidele sunt de fapt cei de pe fundul sacului. Dovadă, inconsistenţa lor de unii singuri, pe afiş.

Am trecut şi prin comune în care Consiliul local şi primarul au hotărât să aplice amenzi consistente celor care lipesc postere electorale pe, de pildă, staţiile de autobuz. Avertismentul era pus la vedere, în jur, pereţii refugiului curaţi ca lacrima. Spaima românului de amendă e mai tare ca 10 ani de educaţie şi învăţământ. Doar să se pună în practică. Nu trebuie căutată pricină atât lipitorilor, sărmanii, ci partidelor ale căror odioase, neinspirate afişe mânjesc orice localitate. Cine mai optează electoral luându-se după o poză, vreau să ştiu?! Va urma.