În fiecare seară, practic la toate canalele de televiziune sunt prezentate filme despre război. Şi dacă în timpul ocupaţiei sovietice ni se băgau pe gât faptele de vitejie ale soldatului rus, omenia lui, misiunea sa civilizatoare, astăzi locul acestuia a fost luat de soldatul american, care urmăreşte să instaureze democraţia în special în ţările bogate în zăcăminte de petrol sau care deţin o poziţie strategică deosebit de importantă. Deci, soldaţii şi ofiţerii americani sexy ucid seară de seară cu nemiluita tot felul de arabi sau duşmani ai democraţiei americane, permiţându-ne astfel să adormim împăcaţi şi liniştiţi: soarta omenirii e în mâini de nădejde. 
Totuşi, nu înţeleg de ce balcanicii acceptă cu atâta uşurinţă să plătească bani grei pentru producţiile americane care glorifică războiul, ştiindu-i că se pretind oameni credincioşi, cu o moralitate exacerbată? De ce nu se reacţionează ca şi în momentele când pe ecran apare fugitiv o ţâţă goală sau un penis? Doar în cartea lor sfântă este interzisă omuciderea. Unde sunt preoţii şi călugării, gospodinele şi gospodarii, enoriaşii, mironosiţele cu tot colbul şi vacarmul pe care îl ridică, când le sunt rănite sentimentele religioase?
Bineînţeles, sublimarea grozăviilor care au loc în timpul războiului e la mâna superputerii ce gestionează în favoarea sa resursele naturale din aproape orice colţ al planetei, în cazul de faţă SUA. Şi o face atât de măiestrit, încât au reuşit să mă convingă că sunt cu adevărat buni, că urmăresc doar scopuri nobile, de emancipare a planetei, uneori chiar în dauna lor. Totuşi, din când în când am ocazia să mai vizionez câte un film documentar care dezumflă miturile create de scenariştii foarte talentaţi de la Pentagon (trebuie să recunosc că datorită democraţiei americane funcţionale, în Rusia sau alte ţări despotice nu ar fi fost posibil). Filme în care cercetătorii americani încearcă să creeze asasinul perfect, care testează tot felul de droguri pe militari, înainte ca acestea să fie preluate de tinerii revoltaţi. M-a impresionat mai ales o producţie britanică, despre un experiment cu voluntari pe care au fost testate torturile psihice şi fizice aplicate deţinuţilor de la Guantanamo. Cu toate că voluntarii ştiau că e doar un experiment pe care îl pot abandona imediat ce nu mai pot suporta tortura, totuşi au rămas profund marcaţi, viziunea lor despre lume suferind schimbări majore în urma experimentului. Cel mai rezistent dintre ei a suportat condiţiile de detenţie doar 40 de ore. Iar tortura era într-adevăr dură: dezbrăcaţi până la piele, deţinuţii erau ţinuţi toată noaptea la o temperatură scăzută (doar 6 grade Celsius), legaţi, într-o poziţie foarte incomodă, practic neavând posibilitatea să se mişte. Nu li se dădea să bea apă şi nu erau duşi la weceu, astfel încât făceau pe ei. Imediat după ce mâncau, erau obligaţi să facă exerciţii fizice epuizante, în urma căror vomau tot ce ingurgitaseră. Erau dezbrăcaţi şi arătaţi celorlalţi deţinuţi, li se punea căşti pe urechi şi auzeau o voce agresivă care le striga în urechi obsesiv „Subumanule, subumanule, subumanule….”. Erau ameninţaţi că vor fi molestaţi sexual etc. etc. etc. Mai mult ca sigur că ne-au fost prezentate doar scene şocante, dar suportabile pentru sensibilitatea unui american sau european de astăzi, imaginile cu torturi aplicate de Inchiziţie în Evul Mediu fiind lăsate pentru alt timpuri şi pentru spectatori mai căliţi de filmele glorioase despre război ale cineaştilor americani.
Nu sunt un pacifist exaltat care îşi imaginează că toţi oamenii de pe pământ sunt fraţi şi că era războaielor fratricide ţine de domeniul istoriei. Totuşi, nu accept să fiu fraierit de ideologii şmecheri şi subtili şi să mă prosternez în faţa a tot felul de eroi, de domnitori medievali sau de preşedinţi de ţară contemporani, cu instincte accentuat războinice. Dacă războiul e un rău necesar, să ne fie prezentat cum este în realitate, ca o urgie, nu ca o scenă de teatru pe care toate ororile sunt înnobilate şi justificate. În caz contrar, miroase a manipulare, fie ea realizată şi cu mijloace artistice…