Zici că am fi într-un film american, în care, dintr-o până mai ieri neverosimilă corectitudine politică, rolul preşedintelui pus să salveze lumea de invazia extraterestră este jucat de un actor de culoare (ciudat sună „de culoare”, ce, albul nu e culoare?) - felul scenariştilor liberali de a face politică. Până în ultimul minut am crezut (nu neapărat am sperat, dar se prea poate şi asta) că glasul rasismului tradiţional va rezona cu vechea lui sonoritate în cerebelul votanţilor şi electorilor americani. Argumentul forte al prezenţei la vot şi al opţiunilor a fost, însă, sensibilitatea la criză. În perioadele astea delicate, poporul votează îndeosebi cu terminaţiile nervoase, cu nervii simpatici. Nu că în rest votul ar fi bazat pe nu ştiu ce raţionamente profunde. Massa electoratului are toate caracteristicile mulţimii clasice, conform manualelor de psihologie, deşi votează în cabine separate cu pereţi din PAL şi la fereală de privirile indiscrete. Spiritul gregar este impasibil la obstacole, cum ar fi distanţele, zidurile sau inteligenţa indivizilor care alcătuiesc mulţimea, carevasăzică, le transcende de nu te vezi.

Obama a câştigat. Noi, cei îmbătrâniţi şi încremeniţi în anacronisme mărunte (de genul: ierarhie, rasă, clasă, reticenţă la showmanie gratuită, la fanatism de masă, la prezidenţialism populist) ne găsim încă într-o mică stare de şoc. Se pare, aşadar, că suntem foarte nepotriviţi cu epoca în care trăim. Americanii nu fac excepţie de la votul cugetat cu spinarea. Acesta cunoaşte întindere globală. Când ne ustură pielea, sub ameninţarea penuriei, tindem să alegem lideri charismatici. Nu neapărat probat competenţi. Ci actori amatori de serie B, îmbârligători cu potenţial de magicieni. Vrem minuni. Dacă se poate, făcute repede, iar noi, între timp, să fim lăsaţi să închidem ochii, să ne spălăm pe mâini pilatponteşte, din a doua zi de după vot. La o adică, nu ne prea place să fim făcuţi, mai târziu, responsabili pentru greşelile unui candidat în care am crezut fără cine ştie ce discernământ în vremea campaniei.

Schimbarea purtată acum pe scut de democraţi nu va fi una radicală, degeaba se amăgeşte fan-clubul. Nu cred că se va renunţa la responsabilitatea individuală în favoarea uneia colective. De asemenea, or fi ales americanii cu simţurile alerte, distorsionate, dar nu cred că aceasta i-a transformat peste noapte în adepţi umili ai redistribuirii echitabile a avuţiei – de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi. Plăcuţa cu private property, no trespassing nu va dispărea de pe gazonul impecabil din faţa caselor. În plan extern, din nou, prea puţine modificări realiste de efectuat. America nu se poate închide, autist, în sine, confruntată cu problemele globale. Nu o poate face împăcată, atâta timp cât UE bălteşte în legislaţia ei stufoasă, imobilizată în proiect de influenta clică socialist-populistă, iar puterile emergente, ca Rusia şi China, au încă prea evidente zvâcniri imperialiste, revizioniste, pretenţii umplute doar cu expansionism pur, nu cu valori exportabile. Unica "schimbare" posibilă (şi de dorit) în SUA este aceea a…reîntoarcerii la principiile şi libertăţile solide pe care Statele au fost clădite şi din al căror pragmatism umanist a izvorât şi The Dream.

Ziarele „serioase” din US se pot felicita, l-au susţinut din toţi rărunchii pe B.O. şi l-au sabotat (obstrucţionându-l şi discreditându-l) cât au putut pe McCain. Nu afirm că din acest motiv a pierdut veteranul republican. Jucătorii care se bazează pe arbitru şi nu pe însuşirile proprii ca să câştige competiţia nu îşi merită laurii. Dar nici democraţii să nu uite că au învins pentru că au avut republicanii nenorocul să poarte, sub legislatura lor, un impopular război antiterorist (mondial!) şi de oferit soluţii urgente (nu mereu inspirate) pentru recesiunea care bătea la uşă. Cum au subliniat unii comentatori, la Obama irită nu atât culoarea pielii, nici personalitatea sa nesuferit de histrionică, ci felul arogant-expansiv-stradal de a se manifesta al fanilor săi şi faptul că el încuviinţează senin acest lucru. Oricât ar părea el de scrobit şi hipereducat, este o dovadă de neseriozitate specific populist-stângistă a-şi fi construit reuşita pe actorie şi oratorie. În acelaşi timp, nu e vina lui că McCain nu se ştie hlizi la public. Dar să-l vedem pe democrat la treabă şi, în primul rând, să nu uităm să ne întrebăm fiecare: de ce dracu scriu eu, român, despre Obama?