Nu îmi dau seama cât ar mai putea ţine trucul cu "eu nu scriu recenzii", "nu sunt recenzent". Pe alte bloguri, ce au încetat să ne uluiască, dar încă ne terorizează prin lupte de guerilla (devenite între timp "clasice" ale întâmpinării trâmbiţat indecente şi fălos-ipocrit-neprofesioniste), se poartă cu succes ascunderea asta după degetul neprofesionalismului, al amatorismului care, se speră, scuză stângăciile, opiniile exprimate pueril, intenţionat cool-bloggeristic (vezi Doamne, alternativa plină de prospeţime oferită de noi, bloggerii, "sforăitoarelor", decrepitelor reviste literare: RL, ALIA, etc). Prin urmare, o mai servesc şi eu o dată: eu nu scriu recenzii, să-mi fie cu iertare scăpările, inadvertenţele de cititor înrăit, dar neprofesionist.

Dintru început, nu eşti de acord cu gesturile şi rezoluţiile în răspăr ale cuplului Moresby. Dintru început, te regăseşti pradă împovărătoarei ambivalenţe a sentimentelor faţă de ei. Până la urmă, ei par a te accepta atât în preajmă cât şi să îi îndrăgeşti (costul va fi enorm), dar statutul tău de martor-tolerat al turismului lor suicidal nu-l va depăşi cu mult pe cel, ridicol, al celor doi "respectabili" britanici incestuoşi. Nici un privilegiu nu e că asişti îndeaproape şi-n agonizant amănunt, sfâşiat, la tribulaţiile tot mai atrăgătoarei străine prin pustiu. Nu poţi atinge, nu poţi salva. Şi baiul e că asta ajungi să-ţi doreşti. Cazi repede în păcatul demiurgic, auctorial, vrei să intervii, să schimbi cursul catastrofei. Sperând asta, nu faci decât "să o încasezi" mai abitir in the end.

Aş vrea să aflu mai întâi cui îi aparţine ideea cu alegerea titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului (foarte curgătoare traducerea, denotă un condei în mod fructuos impresionabil, fascinat de textul de tălmăcit) sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat ca însuşi originalul (The Sheltering Sky). Şi tot "mai întâi" vreau să precizez că, totuşi, "inclasabilul" Paul Bowles este cel mai camusian autor întâlnit de mine după lectura-şcoală a operei lui Albert Camus. Or, "camusian" este un superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian (Bowles a locuit o "bucată" de vreme în Maroc - din 1945)?... O fi existenţialismul şi senzorialismul, de largă răspândire pe atunci (pentru gusturile mele, mereu la modă)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere (pain book, aşa i-am zis) cum nu credeam a mai sorbi anul ăsta, în urma Spaimei lui Makanin, a Străveacului... Olgăi Tokarczuk.

Mi-am promis că nu scriu nimic despre Ceai în Sahara. Mă voi ţine, parţial, de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că-s încă sub aripa disperării mute ce m-a înlemnit din seara în care am isprăvit cartea! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să îţi impui să nu afirmi prostii despre un roman scris în tuşe înşelătoare, pictural, impresionist. Tablourile, trăirile, însă, nu se conturează în felul (presupun) dorit de autor decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi neînveşmântat în ele. Cum ar veni să te arunci, fără burnuz, în miezul dogorii, în deşert. Lectura în genere nu se desfăşoară mereu fără sacrificii. Iar atunci când ea îmbie/împinge la "relecturarea" propriei vieţi, când te ia şi mi te coboară-n propriile abisuri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte.

Nu este genul de lucrare de admirat - cu mâinile aşezate, cunoscător, în şolduri - de la distanţă. Ci una de citit cu asistent, firile mai nevricoase, cu cineva care să te ţină, îndeosebi în partea sa secundă, de mână. Şi, la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Ele devin extrem de reci, la cea mai mică încercare a noastră de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş. Sfat: faceţi în aşa fel încât să nu o terminaţi noaptea într-un hotel (hell, not!) sau singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de carte! Nu încă. Are harul de a scormoni geloziile cele "jurat stinse", unele fără obiect clar deteminat, altele, la adresa voluptăţii ce irumpe naşteptat şi scandalos - pentru frustranta noastră bună cuviinţă - în trupul şi mintea lui Kit (cum păţii eu, cu ruşine mă confesez). De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care trăieşte, prinde viaţă doar atunci când e citit - vezi capacitatea de a fiinţa, de a se desprinde din pagină, a lui Port (cum discutarăm şi cu Mihaela). Al treilea sfat: nu primiţi sfaturi.

În fine, poate e de vină iubirea mea iraţională pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a nisipi lent, însoţit de afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea. Iubesc şi eu deşertul cum iubea regretatul Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce se iscă taman şi numai atunci când obiectul iubirii noastre e absent.