Ma grabesc sa scriu despre sentimentul de fericire pe care l-am simtit zilele trecute. De multe ori ma intrebam daca sunt sau nu fericita. Mai bine zis ce-mi lipseste ca sa fiu fericita, caci comparativ cu atatia oameni din tara aceasta si de pe globul pamantesc in general, chiar am motive sa fiu fericita. Dar sunt mai mult pesimista si tind sa vad jumatatea goala a paharului. Este adevarat ca in viata mea sunt multe momente frumoase, clipe care ma fac sa zambesc. Rad la o gluma sau o situatie jenanta a cuiva, ma bucur de flori sau timp frumos, ma surprinde cineva cu un cadou de ziua mea care vine cu intarziere de o luna si as putea continua. Dar nu-mi pot aduce aminte cand ultima data m-am simtit atat de fericita. Motivul poate parea atat de banal pentru cineva, dar in situatia in care eram si in modul in care a venit salvarea, primul gand care mi-a venit in minte a fost ‘Dumnezeu ma iubeste!’.  Ce altceva poti sa crezi cand te suna cineva si iti spune ‘Eu am sa lucrez in locul tau in acest week-end, si in celalalt, iar tu pe urma - in locul meu, altadata, poti sa-mi faci aceasta favoare’.  Si aceasta se intampla in momentul in care de cateva zile simteam o presiune constanta ca nu reusesc sa le fac pe toate cate trebuia sa le fac. Tot amanam pentru a doua zi, pe urma pentru a treia, termenul limita era prea aproape si ma gandeam naiv ca o sa le reusesc. As fi reusit, dar calitatea nu ar fost aceeasi, si ar fi fost pacat. Pai iata, atunci cand te rogi numai ca sa poti sa nu mai dormi o noapte si ca ziua sa aiba macar vreo 40 de ore, vine salvarea. Si in aceasta situatie, pret de cateva ore, fericirea mea chiar ca nu a avut margini. Desigur, a inceput sa paleasca sub presiunea a atat de multe alte obligatii, dar sentimentul omului salvat de la inec inca il tin minte.

Este interesant ca doar cu o seara inainte am ajutat un prieten sa rezolve o problema importanta. Desi, recunosc, am facut-o scrasnind din dinti, mai mult nevrand, caci nu aveam nici o minuta libera si pe de-asupra, programasem sa ma intalnesc cu altcineva, dar nu am putut refuza. Desi nu mi-a luat cateva ore, dar asa si nu am reusit nici macar seara sa mananc, nici sa fac ceea pentru ce programasem acele ore. Asa ca, vrei nu vrei, mi-am pus intrebarea daca nu a fost o rasplata, intr-un fel, pentru efortul si ajutorul meu.

In acelasi context, de ceva timp ma chinuie un gand: oare energia negativa pe care cineva o emana din cauza noastra (pe omeneste: daca cineva te pomeneste de ‘bine’) nu se intoarce ca un bumerang si te pocneste cand tii lumea mai draga? Si nu am in vedere cazurile cand provoci durere sau inseli pe cineva, adica ‘faci un rau’, caci atunci sunt sigura ca o patesti intr-un fel sau altul. Cazul pe care l-am avut in vedere se refera mai mult la situatiile cand ai de ales: sa-ti ceri drepturile, sa te revolti, sa-ti urmez un principiu (sa fii un fel de scorpie am in vedere) sau sa dai din maina si sa taci. De cele mai multe ori, daca alegi sa actionezi, se intampla ca cineva, cel care ti-a provocat indignarea, o ‘pateste’. Pai iata, dupa cateva intamplari cand mi-am cerut drepturile si am enervat cel putin vreo trei-patru oameni, desi aveam dreptate, mai multe lucruri au mers pe dos. SI parca am simtit ca e o urmare a aclui caz. Desi cred, si sper chiar, ca constiinta mea, nesigura daca am procedat corect sau nu, imi dadea de inteles s-o las mai moale.
Acum incerc sa-mi imaginez cand voi mai fi binecuvantata cu o experienta de acest gen. Cand voi mai fi atat de fericita? Stiu, cand imi voi vedea mama.