eros si biserica (de Popa Ioan I. Alexandru)
Poate mai mult decat oricine pana la el, Freud a definit fiinta umana ca fiind o fiinta sexuala. Si poate ca impotriva nici unui instinct ca si cel sexual, biserica nu a luptat atat de acerb, cu o agresivitate dobermanica, asmutind constiinta asupra oamenilor si transformand erotismul intr-unul din cele mai grave pacate. Dar, fiind caracteristica definitorie a ontologiei umane, lupta aceasta se vadeste a fi purtata impotriva omului, incercand sa-l invrajbeasca pe acesta impotriva lui insusi. In fapt, daca ar fi sa subscriem opticii schopenhaueriene in aceasta privinta (si asta este un adevar axiomatic), scopul omului este reproducerea.
Privind in jur, la semenii nostri, vedem limpede ca nimic nu-i implineste mai mult decat intemeierea unei familii si, sub aspect negativ, nimic mai mult nu-i arunca in disperare decat esecul in dragoste. In fapt, pentru ca iubirea este jertfa, iar suferinta este o conditie sinec-va-non a jertfei, a iubi inseamna a suferi. Ducand silogismul mai departe, intreaga viata este suferinta, iar cum iubirea e caracterizata de suferinta, rezulta ca intre iubire si viata este un raport de identitate. Tot ceea ce facem, atat involuntar, pana la maturarea sexuala, cat si mai apoi, prin munca si stradaniile noastre, facem in vederea implinirii vocatiei existentei noastre, care este iubirea.
Urmand indemnului voltairic, este momentul sa definim ce intelegem noi prin iubire. Si vom apela iarasi la pesimistul filosof german, citand insasi definitia lui: “Dragostea e o iluzie ce tine de instincte”. Indiferent de educatie, de bunul nume, de convingerile religioase ori de normele sociale, acest instinct isi face auzit glasul cu o asemenea putere, incat cu greu vointa ii poate sta impotriva. Pana si marii asceti, dupa zeci de ani de nevointe, inca se mai lupta sa taie capul acestui “balaur”- “dracul desfranarii”. Intai nascutul filosofiei lui Schopenhauer, nihilistul Friedrich W. Nietzsche, reclama lupta dusa in mod gresit impotriva firii umane, citand versetul care l-a facut pe colegul lui Plotin, “ereticul” Origen, sa recurga la discutabilul (dupa unii reprobabilul) gest al castrarii. Replica teologilor nu a intarziat sa apara, ei facand o exegeza alegorica acestui verset, si propunand in locul unei lupte impotriva energiei sexuale, convertirea acestei energii intr-o directie spirituala. Freud ar numi asta sublimare. Problema e ca, impotriva acestei pozitii ecleziale stau practicile ascetice ale nevoitorilor monahali, care uita chiar si de propriul lor indemn, de a uri boala si nu pe bolnav. Nevointa lor este impotriva “slugii celei rele”, cum obijnuiesc sa numeasca trupul (pe care-l vad sediu al pacatelor si nu ca in conceptia paulina, “templu al Duhului Sfant”).
Refularea instinctului sexual duce la frustari si isterii, care pot fi cauza misticismului patologic de care sufera multi calugari, “paliti” de duh, care impart de zor canoane si amenintari cu iadul- acesta camera de tortura a Dumnezeului milosard (milosard inseamna, cum bine observa Savatie, “cu inima miloasa”). Ceea ce recomandam, in incheiere, celor sfasiati, dintr-o parte de patimile lor, iar din alta de constiita invinovatitoare trezita de acesti pseudo-pastori de suflete (care nu se tem de avertizarea lui Hristos ca daca orb pe orb va conduce, amandoi vor cadea in groapa), este sa lepede ca pe cea mai mare amenintare a libertatii lor, prescriptiile si retetele artificiale ale acestor frustrati si sa plece urechea la cuvintele inteleptului Hippias, care nu voia sa respecte decat legile naturii, intrucat acestea au unitate. Sexualitatea este o lege a naturii umane, create de Dumnezeu perfecta,in sens leibnizian, ca optim (nu ca maxim), adica un mijloc intre o lipsa si o exagerare (cum defineste virtutea in Etica sa, Aristotel, care este desavarsirea fiintei umane).
