“Nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu si sa traiasca!” este versetul a carui exegeza voim a o face, 
reveland tainele adanci ce se prefigureaza inca in gandirea timpurie a filosofiei iudaice, ca o anticipatie a trezirii din visul dogmatic prin lovitura de gratie data teologiei speculative. Fara a putea fi acuzati de o maniera protestanta de a interpreta Scriptura, nu putem sa nu tinem cont de contextul cultural, istoric si geografic in care apare acest verset, socotindu-l (pe linie ortodoxa, de altfel) ca apartinand unui autor uman determinat de contextele de mai sus, chiar daca la origine, inspirat.
“Divinul” filosof, omagiat pana si in arta bisericeasca (ne referim la picturile exterioare ale bisericilor bucovinene), Platon, distinge clar (desi inca intuitiv) intre doua lumi: lumea ideilor, singura realitate, de altfel si lumea umbrelor, sau “visul sufletului nemuritor, a carui desteptare este moartea” (A. Schopenhauer). Inchisi in temnita de lut determinista, nu avem posibilitatea cunoasterii Adevarului, ci doar intuirea ori simbolizarea lui. In fapt, toata cunoasterea umana consta in cunoasterea acestui vis, iar nu a realitatii din spatele lui.
La concluzia Ecclesiastului, anume ca “totu-i desertaciune si vanare de vant” ajunge si Immanuel Kant, insa folosindu-se de demonstratii riguroase si incontestabile. El dovedeste ceea ce a intuit Platon si face distinctia intre numen si fenomen, intre lucrul-in-sine si forma in care se poate (acest “se poate” traseaza limitele cunoasterii) face perceput de catre cunoastere. Intristator lucru pentru cei ce au facut confuzia crasa intre forma si esenta, cautand sa cunoasca privind catre obiect, nestiind ca privirea lor trebuia sa caute mai degraba catre subiect, caci obiectul este asa cum apare subiectului in reprezentare si numai de aici poate fi cunoscut. Dar aceasta cunoastere nu este in raport cu obiectul, ci cu principiile a priori ale intelectului, deci “nimic nu este in intelect in afara intelectului insusi”, iar cunoasterea nu este decat destinatia epopeei spiritului, cum afirma Hegel, care cunoaste numai cunoscandu-se pe sine, caci iesind din subiect pentru a conoaste obiectul, sfarseste prin a se reintoarce in subiect, dar imbogatit de propria cunoastere. Cu alte cuvinte, forma nu este apanajul esentei, ci al cunoasterii, asa ca reprezentarea (cum numea Schopenhauer fenomenul) nu ne lamureste nimic despre lucrul-in-sine (cu care nu are nici o legatura), ci doar despre arhetipurile mintii noastre care au generat-o. Nu poti cunoaste nimic altceva decat pe tine insuti (Gnosa se auton este un imperativ al limitei) sau tot ceea ce pretinzi ca tu cunosti este doar proiectia exterioara a cunoasterii de sine. Concluzia o trage Socrate, prin memorabilele cuvinte: “Stiu ca nimic nu stiu”.
Revenind acum, la versetul nostru, trebuie sa-l interpretam in lumina celor afirmate mai sus, adica nimeni nu poate cunoaste numenul (Dumnezeu) cat timp este condamnat la existenta. Nu stim daca este Dumnezeu (sau lucru-in-sine), dar stim ca Dumnezeu nu este in forma in care pretindem ca-L cunoastem noi. Aceasta forma (reprezentare) este un arhetip al ratiunii si nu ne arata nimic despre Dumnezeu, ci doar despre sine, cum am demonstrat mai sus. Pentru Kant, lucrul-in-sine exista, dar nu poate fi cunoscut. Pentru J.P. Sartre lucrul-in-sine nu exista, ci el este suma reprezentarilor sale. Limita ratiunii noastre ne face neputinciosi sa dam unuia sau altuia dreptate, asa ca, incheiem cu versificarea scolastica a expresiei Fer. Augustin: “Pentru cel ce vrea sa creada, am o mie de dovezi, pentru tine n-am nici una, fiindca tu nu vrei sa crezi”.
