OLIMPISMUL SOVIETIC CERCETAT ÎN COLECȚIILE ARHIVISTICE DE LA LAUSANNE
Autor: Drd. Sergiu GURIN

Preliminarii. Pentru cercetarea obiectivă a istoriei sportului din RSS Moldovenească (infra: RSSM) trebuie de analizat nu doar sursele locale sau cele emise de puterea centrală a URSS, dar și cele externe. Sursele arhivistice internaționale asigură triangularea surselor și scoaterea în prim plan problema centrală a studiului de față: evoluția mișcării olimpice în URSS, dacă a existat sau nu, și dacă RSSM a contribuit la acest fenomen sportiv.
În aprilie 2026 am realizat un stagiu de documentare la Centrul de Studii Olimpice al Comitetului Internațional Olimpic din Lausanne, în cadrul proiectului de granturi dedicat doctoranzilor și cercetătorilor la început de carieră. Scopul vizitei a fost identificarea surselor care permit reconstituirea relației dintre Comitetul Internațional Olimpic (infra: CIO), Comitetul Național Olimpic (infra: CNO) Sovietic și republicile unionale, cu accent pe RSSM.
În lucrarea de față prezentăm fondurile, dosarele și istoriografia olimpică, se explică valoarea lor istorică și evidențiază câteva documente inedite sau insuficient valorificate. În același timp, în articol se descrie aportul bibliotecii Centrului de Studii Olimpice la contextualizarea arhivei. Teza principală este că fondurile de la Lausanne oferă informații despre participarea sovietică la Jocurile Olimpice și fac vizibile negocierile, procedurile și mecanismele prin care un stat totalitar s-a integrat într-o mișcare care proclama autonomia organizațiilor sportive și universalitatea olimpică.

Articol din „L’Équipe” privind demersurile Ucrainei și Belarusului de admitere în Comitetul Internațional Olimpic (CIO) [4].
Centrul de Studii Olimpice – Paradisul cercetătorilor olimpici. Centrul de Studii Olimpice din Lausanne reunește într-o singură instituție arhiva istorică a CIO și o bibliotecă specializată despre olimpism și mișcarea olimpică. Potrivit paginii oficiale, colecțiile includ publicațiile CIO începând cu 1894, documentele comitetelor de organizare, ale federațiilor internaționale și comitetelor olimpice naționale, dosare de candidatură, teze de doctorat, monografii, reviste și rapoarte ale bursierilor [1]. Pentru cercetător, aceste surse au o utilitate metodologică foarte concretă: documentele administrative pot fi confruntate în același loc cu rapoartele oficiale, cu presa timpului și literatura de specialitate.
Documentarea a urmărit relațiile CIO cu URSS din 1944 și până la ultimii ani de existență a imperiului sovietic – 1989 și anume: propaganda, diplomația sportivă, candidatura și organizarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, statutul CNO al URSS, simbolurile olimpice, medicina sportivă și reprezentarea vizuală.
În cazul RSSM, problema documentară este specială. Republica nu dispunea de un comitet olimpic autonom recunoscut de CIO și era reprezentată internațional prin structurile unionale. În consecință, numele republicii apare mai rar decât contribuția sa reală la sistemul sportiv sovietic. Absența unei corespondențe directe RSSM-CIO reprezintă un gol imens în istoriografia națională și internațională, dat fiind faptul că URSS era unica reprezentantă la nivel internațional al unei structuri olimpice naționale. Pentru a recupera nivelul republican, sursele de la Lausanne trebuie coroborate cu documentele de partid și de stat de la Chișinău, presa epocii, biografiile sportivilor și mărturiile orale.
Corpusul arhivistic. Corpusul selectat acoperă mai mult de cinci decenii. Dosarul F. 238, D. 016, SD 1, pentru anii 1935–1951, surprinde perioada în care Uniunea Sovietică rămânea în afara Mișcării Olimpice, dar urmărea dezvoltarea federațiilor internaționale și construia treptat canale de comunicare [2]. Dosarul F. 238, D. 013, SD 1, pentru anii 1956–1960, documentează etapa consolidării relațiilor după recunoașterea CNO sovietic și permite urmărirea problemelor de participare, organizare și infrastructură [3].
Seria F. 235 urmărește dezvoltarea relațiilor instituționale în deceniile 1950–1970. Dosarele D. 003, SD 1-SD 3, cuprind materiale pentru anii 1951–1969; D. 004, SD 2 și SD 4, acoperă anii 1973 și 1975–1976; iar D. 005, SD 1-SD 3, reunește documente din 1977–1979. Aceste unități nu trebuie citite izolat. Împreună, ele permit observarea trecerii de la problema recunoașterii la gestionarea curentă a reprezentării, candidaturilor, invitațiilor și informației oficiale [4-7].
Pentru anii 1980, dosarele F. 238, D. 015, SD 1; F. 238, D. 017; F. 236, D. 006, SD 2; și materialele privind Statutul CNO al URSS din 1983–1987 deschid direcții complementare de cerectare, și anume: organizarea olimpică, contactele la nivel înalt, regimul simbolurilor și auto-definirea juridico-instituțională a organismului sovietic [8-10]. Seria F. 237, D. 011, DS 1-DS 4, pentru anii 1987–1988, surprinde problema participării la Jocurile de la Seul și diplomația destinderii târzii [12-13]. Materialele fotografice din F. 238, D. 013, SD 2 și dosarele din 1989 completează sursele scrise cu imaginea instituțională produsă pentru public [14-15].
Surse inedite identificate. Corespondența președintelui CIO Edström și a lui Romanov, conducătorul Comitetului pentru cultură fizică și sport din URSS este una dintre cele mai importante descoperiri. La 25 mai 1947, președintele CIO J. Sigfrid Edström îi comunica lui Nikolai Romanov că participarea sovietică necesita un comitet olimpic național recunoscut și îi transmitea criteriile pentru aderare. La 15 decembrie 1947, după aderarea altor federații sovietice la organisme internaționale, tonul devenea mai pragmatic: o organizație centrală existentă putea fi recunoscută dacă prelua atribuțiile olimpice și comunica CIO componența conducerii și adresa instituției. Scrisorile arată că integrarea URSS nu a fost un act instantaneu, ci rezultatul unei negocieri în care universalismul CIO s-a întâlnit cu centralismul sovietic [2, ff. 24, 33, 37].
O scrisoare a lui Avery Brundage, președinte al CNO din SUA, din 21 octombrie 1950 relevă o neîncrede totală. Brundage avertiza asupra unei situații dificile la Helsinki dacă partea sovietică nu respecta procedurile CIO și sublinia că niciun stat nu trebuia să beneficieze de excepții. Dincolo de aspectul administrativ mai exista o problemă practică: sportivul susținut de stat și structura comitetului sportiv sovietic puneau sub presiune definițiile amatorismului și autonomiei. Documentul permite analizarea compromisului instituțional fără a-l reduce la retorica unei singure părți [2].
Un document inedit și interesant privește tentativa reprezentanților emigrației ucrainene de a obține o reprezentare olimpică distinctă de URSS.
În august 1957, cancelarul CIO Otto Mayer îl informa pe Konstantin Andrianov, președintele Comitetului Olimpic al URSS, că Ukrainian World Committee for Sport Affairs solicitase recunoașterea unui Comitet Olimpic al Ucrainei, argumentând că Republica Sovietică Socialistă Ucraineană avea statut propriu de membru al Organizației Națiunilor Unite. Problema ridica astfel o contradicție juridică și politică semnificativă: o republică unională dispunea de reprezentare internațională distinctă în cadrul ONU, dar nu beneficia de aceeași posibilitate în Mișcarea Olimpică. Corespondența arată că CIO a consultat în această chestiune conducerea olimpică sovietică și, în cele din urmă, nu a acordat Ucrainei o reprezentare separată. [3]
La fel, scrisoarea CNO al URSS către Comitetul Olimpic al Statelor Unite din 30 noiembrie 1959, referitoare la reprezentarea Chinei, demonstrează că dosarele sportive conțin și istoria diplomatică a recunoașterii internaționale [5]. Problema nu era una tehnică. Ea lega dreptul de participare, legitimitatea politică și geografia Războiului Rece. În același registru, corespondența lui Avery Brundage din 1963 privind reorganizarea CIO arată că dezbaterile despre guvernanța olimpică trebuie citite și prin raportul dintre blocurile politice [6].
Un alt grup de documente deosebit privește candidatura Moscovei pentru Jocurile Olimpice. La 14 decembrie 1973, CIO solicita CNO sovietic texte destinate presei elvețiene despre candidatură și despre mișcarea olimpică. Corespondența din 1977–1979, referitoare la invitații, informația oficială și redactări editoriale, confirmă gestionarea atentă a imaginii externe [7-8]. Sursele oferă acces la mecanismul producerii mesajului, nu doar la produsul său final. Ele arată cum limbajul păcii, prieteniei și universalismului era negociat înainte de a ajunge în spațiul public.
Dosarul dedicat anului 1980 este valoros prin posibilitatea de a confrunta reprezentarea centrală a Jocurilor Olimpice cu documentele depozitate la Chișinău despre trecerea ștafetei flăcării olimpice prin teritoriul RSSM [9]. Pentru Chișinău, Leușeni și Bălți, ceremonia a fost simultan eveniment sportiv, ritual politic și afirmare regională și chiar identitară în interiorul unei geografii olimpice sovietice. Arhiva de la Lausanne păstrează cadrul instituțional și mesajul extern; arhiva și presa din Republica Moldova păstrează organizarea locală, actorii și particularitățile ceremoniale. Numai coroborarea celor două niveluri permite evitarea unei istorii exclusiv moscovite.



Corespondență între CIO și Comitetul Olimpic al URSS privind solicitarea recunoașterii unui Comitet Olimpic Național al Ucrainei și participarea distinctă a acesteia la Jocurile Olimpice, 1957 [5].
Telegrama trimisă de S.P. Pavlov lui Juan Antonio Samaranch la 3 iulie 1981 concentrează într-un document scurt densitatea contactelor CIO-URSS după Jocurile de la Moscova [10]. La fel de relevant este Statutul CNO al URSS din 1983– 1987, însoțit de materiale privind emblemele.
Statutul permite compararea vocabularului autonomiei olimpice cu poziția reală a organismului într-un sistem de partid-stat, iar emblemele arată cum simbolurile olimpice erau integrate în reprezentarea instituțională sovietică [13].
Corespondența privind Jocurile Olimpice de la Seul 1988 practic reprezintă ultimele Jocuri Olimpice și confruntarea URSS–SUA. În scrisoarea din 29 decembrie 1987, Park Seh-jik solicita sprijin pentru participarea sovietică, în timp ce poziția URSS punea accentul pe egalitatea condițiilor, drapel, imn, securitate și reprezentare [12]. La 30 mai 1988, Eduard Șevardnadze lega mișcarea olimpică de pace și oferea sprijin pentru o vizită [12]. Cele două documente fac vizibilă transformarea sportului din instrument al confruntării într-un canal al destinderii, fără ca interesele de reprezentare ale statului să dispară.
Materialele fotografice „Olympic Panorama” din 1986–1987 constituie o sursă diferită. Ele construiesc o tipologie vizuală în care sportivul, antrenorul și instituția apar într-o relație ordonată și exemplară [14]. Un dosar de presă franceză din 1987 expune despre „revoluția” sovietică, cazurile de dopaj și performanțele la haltere. Confruntarea dintre fotografia oficială și presa externă arată că sursa vizuală nu trebuie tratată ca ilustrație neutră. Ea selectează, ierarhizează și produce o imagine a sistemului.
Biblioteca și contextualizarea documentului de arhivă. Biblioteca Centrului de Studii Olimpice a avut un rol complementar, dar esențial. Colecțiile sale livrești permit trecerea rapidă la dezbaterea istoriografică. În cadrul stagiului au fost urmărite lucrări și grupuri tematice privind istoria Jocurilor de la Moscova, sportul și propaganda, diplomația sportivă, medicina sportivă, fotbalul olimpic, evoluția instituțiilor sovietice, presa occidentală și comparația dintre URSS și Federația Rusă. Au fost consultate, de asemenea, teze de doctorat și lucrări de sinteză unice.
De exemplu, teza de doctorat a lui Toby Charles Rider, The Olympic Games and the Secret Cold War, este utilă pentru reconstituirea campaniei americane de propagandă împotriva sportului comunist în anii 1950–1960 și pentru înțelegerea caracterului transnațional al surselor [16]. Cercetarea lui Jenifer Parks, Red Sport, Red Tape, analizează birocrația sportivă sovietică între debutul olimpic din 1952 și Jocurile din 1980, oferind un cadru pentru interpretarea negocierilor instituționale identificate în arhivă [17]. Lucrarea lui Susan Grant despre cultura fizică și sportul sovietic din anii 1920–1930 explică geneza relației dintre propagandă, disciplinare socială și instituționalizare [18].
Valoarea bibliotecii nu constă numai în numărul titlurilor. Catalogul integrează publicații oficiale ale CIO, rapoarte ale comitetelor de organizare, dosare de candidatură, periodice și cercetări academice. Această arhitectură documentară favorizează verificarea încrucișată. Cercetătorul poate astfel distinge între decizia internă, mesajul public și interpretarea ulterioară.

Modelul emblemei Comitetului Olimpic al URSS, 1978 [12].
Valoarea surselor pentru istoria sportului din RSSM. Pentru istoria RSSM, fondurile CIO funcționează ca surse complimentare și de contrapunere. Sursele ACSO explică regulile și condițiile în interiorul cărora sportivii formați RSSM puteau ajunge la reprezentarea sovietică. Rezultatul sportiv era indispensabil, însă nominalizarea internațională depindea de federații, centre de pregătire, avize medicale, decizii administrative și conjuncturi politice. Documentele de la Lausanne clarifică partea internațională a acestui traseu.
Sursele permit și analiza unui olimpism mimat. Instituțiile republicane pregăteau sportivi, organizau competiții, popularizau simbolurile olimpice și mobilizau publicul, dar reprezentarea oficială era atribuită Uniunii Sovietice. Identitatea regională devenea vizibilă prin biografiile campionilor, prin școli, antrenori și ceremonii locale, însă nu dispunea de un canal olimpic autonom. Tocmai discrepanța dintre participarea efectivă și absența instituțională face cazul RSSM relevant pentru istoria raporturilor dintre centru și periferie.
Cercetarea impune, totodată, o critică diferențiată a surselor. Corespondența CIO exprimă regulile, temerile și compromisurile organizației; documentele sovietice urmăresc legitimitatea și eficiența instituțiilor proprii; presa construiește imaginea publică; fotografiile selectează cadre exemplare; istoria orală recuperează experiența actorilor. Niciuna dintre aceste categorii nu poate susține singură concluzii despre funcționarea sistemului. Triangularea trebuie să separe norma de practică, raportarea de participarea reală și simbolul de receptarea sa socială.

Coperta Revistei sovietice „Olympic Panorama” [14].
Concluzii. Stagiul de cercetare realizat la Lausanne în aprilie 2026 a extins substanțial baza documentară pentru cercetarea Mișcării Olimpice din RSS Moldovenească. Cele mai importante surse sunt corespondența privind integrarea URSS, documentele despre candidatura și organizarea sportivă a Moscovei, materialele juridice și simbolice ale CNO sovietic, precum și corespondențele dintre conducătorii URSS și CIO. Noutatea lor constă nu în posibilitatea de a reconstrui mecanismul deciziei, succesiunea negocierilor și diferența dintre limbajul intern și mesajul public.
Biblioteca Centrului a oferit cadrul comparativ necesar și a demonstrat avantajul unei infrastructuri care reunește arhiva, publicația oficială și cercetarea academică. Pentru valorificarea deplină a corpusului este necesară continuarea descrierii la nivel de document și filă, coroborarea cu fondurile Agenției Naționale a Arhivelor și integrarea critică a surselor vizuale. În această perspectivă, Lausanne nu reprezintă doar locul de păstrare al memoriei instituționale a CIO, ci un punct de observație privilegiat asupra modului în care politica, sportul și reprezentarea identitară s-au intersectat în Europa de Est în timpul Războiului Rece.
Sursa: Dialogica, revista de studii culturale si literatura, 2026, nr. 3, pp. 98-103. / ISSN 2587-3695 /ISSNe 1857-2537. DOI: https://doi.org/10.59295/DIA.2026.3.12
Note și referințe bibliografice:
1. Centrul de Studii Olimpice. Colecțiile Centrului de Studii Olimpice [online]. [Accesat: 15.09.2026]. Disponibil pe Internet la adresa: https://library.olympics. com/Default/presentation-generale.aspx?_lg=fr-FR.
2. ACSO. F. 238, d. 016, SD 1, 1935–1951, ff. 24, 33, 37.
3. ACSO. F. 235, d. 003, 1951–1969, corespondența Otto Mayer–Konstantin Andrianov, 17 august și 2 septembrie 1957.
3. ACSO. F. 238, d. 013, SD 1, 1956–1960, ff. 3-7.
4. ACSO, F. 235, d. 003, 1951–1969, f. 37
5. ACSO, F. 235, d. 003, 1951–1969, ff. 45, 50, 51
4. ACSO. F. 235, d. 003, 1951–1969. Corespondența CNO al URSS către Comitetul Olimpic al SUA privind reprezentarea Chinei, 30.11.1959.
5. ACSO. F. 235, d. 003, SD 2, 1960-1963. Corespondența lui Avery Brundage privind reorganizarea CIO, 1963.
6. ACSO. F. 235, d. 004, SD 2, 1973. Scrisoarea CIO către CNO al URSS privind candidatura Moscovei și materialele pentru presa elvețiană, 14.12.1973.
7. ACSO. F. 235, d. 005, SD 1, 1977–1979. Corespondență CIO-CNO al URSS privind invitațiile, informația oficială și corecturile editoriale, 22.02.1977.
8. ACSO. F. 238, d. 015, SD 1, 1980.
9. ACSO. F. 238, d. 017, 1963–1982. Pavlov, S. P. Telegramă către Juan Antonio Samaranch privind contactele CIO-URSS, 03.07.1981.
10. ACSO. Statutul Comitetului Național Olimpic al URSS și materiale privind emblemele, 1983–1987.
11. ASCO. F. 238. D-RU01 RUSSI/012. ff. 40,48
12. ACSO. F. 237, d. 011, DS 2, 1987. Park Sehjik. Scrisoare privind participarea sovietică la Jocurile Olimpice de la Seul, 29.12.1987.
13. ACSO. F. 237, d. 011, DS 3, 1988. Șevardnadze, Eduard. Scrisoare privind mișcarea olimpică și pacea, 30.05.1988.
14. ACSO. F. 238, d. 013, SD 2, 1986–1987. Materiale fotografice «Olympic Panorama».
15. ACSO. F. 238, d. 014, SD 1-SD 2, 1989.
16. Rider, Toby Charles. The Olympic Games and the Secret Cold War: The U.S. Government and the Propaganda Campaign Against Communist Sport, 1950– 1960. Teză de doctor. London, Ontario: University of Western Ontario, 2011.
17. Parks, Jenifer. Red Sport, Red Tape: The Olympic Games, the Soviet Sports Bureaucracy, and the Cold War, 1952–1980. Teză de doctor. Chapel Hill: University of North Carolina, 2009.
18. Grant, Susan. Physical Culture and Sport in Soviet Society: Propaganda, Acculturation, and Transformation in the 1920s and 1930s. New York-London: Routledge, 2013.
* Cercetarea a fost realizată cu sprijinul Centrului de Studii Olimpice al Comitetului Internațional Olimpic, în cadrul programului de granturi pentru doctoranzi și cercetători aflați la începutul carierei. Autorul mulțumește echipei Centrului pentru asistența acordată în identificarea și consultarea colecțiilor.