...de scris

Mă întreba un bun prieten ce-am mai scris?! 

Custodele este singurul dintre lucrătorii muzeali ce are contact nemijlocit cu piesele de patrimoniu, ceea ce reprezintă, bineînțeles, o mare onoare, dar și o imensă responsabilitate atât pentru prezent cât mai ales pentru întreg viitorul obiectelor din gestiune. Pentru a înțelege  într-adevăr valoarea unei piese de patrimoniu, la nivelul de lucru al conservatorului sunt necesare nu numai cele 5 simțuri, să le spunem așa, tradiționale ci și o doză de intuiție ce cumulează pe primele cu experiența adunată dintr-un un complex de activități specifice și un lucru continuu.

N-am mai scris după `22 încoace încercând să mă adun cu gândurile și amintindu-mi de fiecare dată vorba poetului: E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune,/ Înșirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune.

Mă mai întreba același prieten, ce-am mai făcut și i-am răspuns cu de-ale serviciului, lucruri și munci organizatorice împletite cu activitățile fizice din depozitem care nu mă lasă în pace uneori de dimineață până seară, la care acesta mi-a continuat cu aere intelectualiste „nu, dar totuși ce-ai mai făcut?!” I-am spus câte ceva dintre ideile în privința ultimului meu proiect pentru buletinul științific, în același timp atitudinea lui lăsându-mi un gust amar. Unii ar înțelege în întrebări de genul acesta insulte, însă știind că problema se ascunde nu în formulare ci într-un sistem întreg de interpretare denaturată în societatea contemporană, viziunea și motivația de scris, mai nou, mi s-a schimbat substanțial.

Îmi pusesem chiar eu o întrebare asemănătoare, acum vreo câțiva ani, de ce întemeietorii și organizatorii colecțiilor Muzeului Zemstvei basarabene din Chișinău n-au lăsat în urma lor vreo o lucrare antologică și, pe puțin, câteva cărți despre antropologie, etnografie sau științele naturii, știut fiind faptul că material ilustrativ și de cercetare au avut din plin?! Răspunsul de acum pentru mine este unul banal, dar nu și pentru începutul activității de custode: Este destul de mult! Piesele executate sub semnătura calității lui Franz Osterman sunt într-un număr într-atât de mare, încât apare involuntar o altă întrebare: Oare când și cum s-a reușit?! La care nici eu nici alți colegi, până acum, încă n-avem un răspuns exhaustiv. 

De Albina Osterman, cea care și-a dedicat 45 de ani de viață în slujba societății basarabene, în funcția de preparator și conservator, acum aproape nimeni nu-și mai aduce aminte. Anul acesta ar trebui să celebrăm un  jubileu frumos - 170 de ani de când s-a născut acest mare om de cultură, ceh de origine, cu suflet basarabean. Culmea este că pentru cea care, ultimul țar al Imperiului rus Nicolai al II-lea și regele Ferdinand I Întregitorul României, și-au exprimat admirația acum nimeni n-a aprins nici măcar o lumânare la mormântul acesteia - azi, în ziua ei de naștere, nemaivorbind de vreo conferință sau culegere de materiale științifice dedicate (în afară, poate, de încă un n, cu care nici unul dintre soții Osterman nu s-a semnat  așa în timpul vieții, adaugat cheziș, cu mult timp după, la numele lor familie).

Reiterez și subscriu, a câta oară, la cuvintele unui filosof celebru: Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-i repete lecțiile!