Cum taxăm evaziunea fiscală

N-am mai scris nimic de mult. Nici azi nu o voi face, doar public ceva ce a fost scris de mult. Că tot vorbim atât de mult despre deficit și taxe mai mari, textul de mai jos este despre unul dintre motivele care ne-au adus unde suntem.

Până am plecat din România, în 2013, am mers, toată familia, la o sală de fitness din cartier. La început era mică, improvizată într-o veche clădire ceauşistă, probabil un fost institut de cercetare dintre cele care stăteau goale de-a lungul marelui bulevard. Cam prin 2010 a început să crească, impulsionată de dorinţa tot mai mare a bercenarilor de a face sport, de poziţia favorabilă de lângă metrou şi de un spirit antreprenorial remarcabil al familiei care deţinea locul. Oameni amabili şi foarte atenţi cu clienţii, care au ştiut să aducă alături de ei numai angajaţi de acelaşi calibru, au preluat din ce în ce mai mult din clădirea dărăpănată, au renovat, au dezvoltat spaţii, au instalat echipamente. Astăzi, locul nu mai poate fi recunoscut, e o fabrică de sănătate pentru locuitorii cartierului şi, probabil, o fabrică de bani pentru proprietari.

Cinşpe ani câinele familiei a văzut un singur veterinar. În primii ani cabinetul nu era departe de noi. Aflaţi la început, cu relativ puţini clienţi, ne-am împrietenit uşor cu medicul şi cu soţia lui, ba chiar şi cu toţi angajaţii lor inimoşi. Rar lucru, au rămas împreună în aceeaşi echipă toţi anii ăia, chiar şi după ce cabinetul s-a transformat într-un adevărat spital şi s-a mutat într-o zonă mult mai scumpă a oraşului. Am fost martori ai acestui binemeritat succes până la momentul în care nici măcar profesionalismul lor nu a mai putut ajuta.

Îl aveam în telefon cu numele generic de “Instalatoru”. Primisem numărul de la o fostă colegă în care aveam deplină încredere şi uitasem numele, cum fac, din păcate, atât de des. Deşi ulterior ne-am împrietenit, în telefon a rămas la fel. Mi-a schimbat întâi instalaţia din apartament, mi-a pus centrală pe care mi-a înlocuit-o cu una nouă zece ani mai târziu, mi-a făcut instalaţia din casa de la ţară, fiind, an după an, din ce în ce mai ocupat pentru că era parolist, cinstit, rapid şi un extraordinar de bun meseriaş. S-a dovedit a fi şi un bun antreprenor, căci şi-a făcut o echipă care lucra aproape la fel de bine ca el.

Poate vă întrebaţi ce legătură este între poveştile acestor afacerişti bucureşteni, dincolo de succes. La niciunul nu am mai apelat de mulţi ani, deci e posibil ca multe să se fi schimbat între timp. Dar cât le-am fost client ceva i-a unit: niciodată nu mi-au “tăiat chitanţă”, absolut fiecare leu pe care l-am plătit a intrat direct în buzunarele lor, ca persoane fizice.

De ce i-am ales de exemple tocmai pe ei, din lista interminabilă a evazioniştilor mai mari sau mai mici? Până la urmă banii aceia, care nu s-au dus în taxele datorate statului pe TVA, profit sau salarii, au clădit, în cazul lor, nişte companii mai mari, mai solide, care au angajat mai mulţi oameni şi au servit cu succes comunităţile în care funcţionează. Nu m-aş hazarda să spun că sunt mai degrabă excepţii, dar sunt convins că sunt mult mai multe exemplele în care banii “salvaţi” de la taxele datorate statului se duc pe maşini scumpe, roabe de şampanie prin cluburi de lux sau palate cu sau fără turnuleţe. Şi tocmai de-aia am început cu ei, ca să nu fie simplu. Oricine va cădea de acord cu mine că e profund greşit să-ţi iei merţan cu banii care ar fi putut ajunge la un spital sau la o şcoală. Îmi place, de câte ori am ocazia, să-mi provoc interlocutorii să se pronunţe asupra opiniei că în România evaziunea fiscală este nu numai trecută cu vederea, tolerată, încurajată chiar de corupţie şi de incapacitatea statului de a impune legea, dar este de-a dreptul acceptabilă din punct de vedere social. Pentru mulţi români, să înşeli statul este echivalentul unui act de haiducie contemporană. Adesea nu reuşim să facem legătura dintre starea jalnică a infrastructurii statului, de exemplu, şi nivelul insuficient al bugetului, amintind, convenabil, doar de inabilitatea guvernului de a face suficient cu ce are la dispoziţie. Am întâlnit de foarte multe ori cetăţeni revoltaţi de infrastructura ţării, de inabilitatea noastră de a ne moderniza, de a investi. Printre ei, mulţi oameni care “nu tăiau chitanţă”, care îşi micşorau ilegal profitul, care plăteau salariul minim ca să nu contribuie corect la sănătate sau asigurări sociale.

Evazioniştii sunt nu numai treaba statului, fie el ANAF, procuratură sau poliţie. Sunt şi treaba noastră, a tuturor, şi cred că foarte mulţi s-ar conforma regulilor dacă ar constata că reacţia societăţii s-a schimbat.