Coiful

Mă scuzați, pot să fluier și eu un pic în biserică pe tema coifului? În primul rând sper să se întoarcă înapoi cât mai curând. Mi-am amintit că l-am văzut în toată splendoarea, acum doi ani, pe când încă era la locul lui, în vitrina blindată din sala mov a tezaurului din Muzeul Național de Istorie. Am fost emoționat să fiu acolo ca român, iubitor de istorie și vizitator în propriul meu oraș. Mai fusesem o dată pe la începutul anilor 90, când muzeul era varză și din clădirea aia imensă era foarte puțin de văzut. Valorile erau în lăzi și lăzile ascunse prin subsoluri.

Îmi amintesc perfect că prima impresie, văzând coiful, a fost că e un obiect superb. Fascinant. A doua, nu foarte nobilă – și aici probabil că o să supăr câțiva dacopați, tracopați, scițiopați sau georgești – a fost ″bă ce cap mic avea regele ăsta!″ Serios, mi-a și fost puțin rușine să pângăresc cu acest gând memoria celui ce și-a găsit sfârșitul la Coțofenești. Sau poate să fi fost doar fiul regelui, ca să emit o ipoteză care să nu mă expună atât de tare oprobiului public? În fine, știm bine că nu contează mărimea, doar asta am vrut să spun, că e un coif mic. Deși cred că lui Georgescu i-ar veni, că de capi de-ăștia tot avem noi noroc.