COMISION DE ADMINISTRARE. COMISION PENTRU TRANSFERUL FONDURILOR. CLAUZE CARE SE CIRCUMSCRIU OBIECTULUI PRINCIPAL AL CONTRACTULUI.

În privinţa clauzei care reglementează comisionul de administrare, deşi aceasta face parte din costul total al creditului, nu poate fi totuşi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu. Prestaţia esenţială şi, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului” şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestaţii care caracterizează un contract de credit.

ICCJ, s. a II-a civ.,

 dec. nr. 534 din 9 martie 2021 (www.scj.ro)

Prin cererea înregistrată la 16.06.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

\n
• să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanție nr. x, încheiat cu pârâta B. S.A., la 1 septembrie 2008 privind aplicarea comision de administrare lunar, reprezentând 0,15%, aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu rata a 13-a” şi orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul Credit şi/sau cu operaţiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând dar nelimitându-se la: i. Costurile necesare pentru transferul fondurilor” reprezentând 2.5% din suma împrumutată echivalentul a 5.225,00 Euro;
\n

\n
• să se constate ca fiind plăți nedatorate suma percepută lunar de pârâtă cu titlu de comision de administrare începând cu scadența a 13-a şi suma plătită cu titlu de comision de încasare în procent de 2,5% din totalul creditului şi, în consecință, să fie obligate pârâtele la restituirea sumei încasate în temeiul clauzelor cu caracter abuziv, la cursul B.N.R. din ziua plății reprezentând comisionul de încasare în cuantum de 5.225,00 Euro şi a sumelor reprezentând comision de administrare achitate începând cu 21 septembrie 2009, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data plății până la restituirea integrală a sumelor;
\n

\n
• să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte eliminarea sumelor ce izvorăse din clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive şi nule.
\n

În drept, au fost indicate prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011 şi O.G. nr. 21/1992, art. 5. art. 14-15, art. 1237-1238, ari. 1266 şi art. 1270 C. civ., art. 983, art. 969 din C. civ. 1864, precum şi art. 192 şi art. 453 C. pr. civ.

Prin sentința civilă nr. 986 din 29.03.2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 503/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondate atât apelul declarat de reclamanți, cât şi pe cel declarat de pârâte.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, la 19 aprilie 2019, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instante.

Recursul declarat de reclamantă este fondat.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel, susținând că nu au fost negociate cele două clauze pe care le conțin prevederile art. 5 pet. 1 lit. c) şi d) din contractul de credit, că aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil şi nu conțin nicio justificare în privința contraprestațiilor pe care le efectuează banca în schimbul sumelor percepute în temeiul lor, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților.

Totodată, a invocat aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 in privința statuării potrivit căreia nu se poate face o analiză a clauzelor pretins abuzive deoarece criticile vizează în realitate prețul contractului, iar clauzele sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Instanța de recurs reține că în privința negocierii acestor clauze, critica recurentei-re- clamante apare lipsită de interes, deoarece prima instanță a reținut incidenţa prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost răsturnată prezumția relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard, preformulate, cuprinse in contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, iar această statuare a primei instanţe a intrat în puterea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., câtă vreme pârâta nu a formulat apel împotriva considerentelor hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Prin urmare, lipsa unei negocieri individuale în privința celor două clauze contestate este pe deplin stabilită, dar această statuare nu conduce în mod automat la constatarea caracterului lor abuziv, aşa cum pretinde recurenta, ci reprezintă doar o condiție legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Cu privire la aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că nu este îndeplinită cerința privind redactarea celor două clauze într-un limbaj clar şi inteligibil.

Din această perspectivă, instanța de recurs notează că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În mod greşit a reținut instanța de apel că pot fi circumscrise noţiunii de preț al contractului clauzele contestate referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul pentru transferul fondurilor. Aşa cum s-a statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015, pronunțată în cauza C-143/13 (Bogdan Matei, loana Ofelia Matei c. României), domeniul de aplicare exact al noțiunilor de obiect principal” şi pret”, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii „costul total al creditului” pentru consumatori, întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă” (par. 49).

Totodată, instanța europeană a statuat că acele clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii obiectul principal al contractului în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menționate de obiect principal al contractului” (par. 54); că cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat” (par. 55); clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor” (par. 56).

Prin raportare la aceste interpretări obligatorii desprinse din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie vorba de clauze contractuale care se asociază obiectului principal al contractului, în sensul de prestație esențială care caracterizează contractul de credit ori de o clauză care vizează caracterul adecvat al prețului sau al remunerației stabilite faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În privința clauzei care reglementează comisionul de administrare, deşi aceasta face parte din costul total al creditului, nu poate fi totuşi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu. Prestația esențială şi, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului” şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestații care caracterizează un contract de credit.

De asemenea, clauza privind comisionul de administrare nu poate fi inclusă nici în cea de a doua categorie de excluderi la care se referă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, deoarece recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, aşa încât nu se pune problema caracterului adecvat al comisionului de administrare.

Instanța de recurs reține că prin art. 1 din Legea nr. 193/2000, care transpune in dreptul național prevederile art 5 din Directiva 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, verificarea efectuată de instanța de apel în privința clauzei care reglementează comisionul de administrare este corectă.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea CJUE, hotărârea din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai[1])

Instanța de recurs reține, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care regle- mentează comisionul de administrare şi a reţinut, contrar susținerii recurentei-reclamante. că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă conse- cințele economice care rezultă din conținutul clauzei contractuale contestate. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data inchejerii contractului, care sunt implicațiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss c. CIB Bank Zrt. și alții), că art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză”.

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Aşa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 3 octombrie 2019, cauza C-621/18, Gyula Kiss c. CIB Bank Zrt. și alții, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credinţă.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestio- narea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a reținut că perceperea comisionului de administrare are ca suport legal prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi a încălcat, astfel, principiul neretroactivității legii civile, în condițiile în care contractul a fost încheiat în anul 2008. În motivarea deciziei s-a reținut că prin indicarea cuantumului comisionului de administrare încă de la începutul relației contractuale, separat de dobândă, reclamanta a cunoscut în mod complet costurile finale pe care le suportă şi modul în care acestea sunt calculate. Referitor la O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a adus un argument suplimentar, arătând că prin acest act normativ s-a reglementat în mod expres perceperea unui astfel de comision, ceea ce nu semnifică aplicarea cu caracter retroactiv a acestui act normativ.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul abuziv al clauzei pe care o conține art. 5.1 lit. d) privind costurile necesare pentru transferul fondurilor, prin decizia recurată s-a reținut că recurenta-reclamanta a achitat suma 5.225 euro, cu chitanța depusă la dosar, înscris care nu individualizează plata vreunui comision, iar intimata-pârâtă a recunoscut perceperea acestei sume prin adresa nr. x/2017, dar s-a apărat, susţinând că această sumă constituie un cost aferent unei alte taxe ce se regăseşte în lista anexă a contractului. Instanța de apel s-a limitat să rețină susținerile părţilor în legătură cu achitarea acestei sume, fără a stabili în mod neechivoc în temeiul cărei clauze contractuale a fost percepută suma de 5.225 euro.

În contextul dat, se constată că instanţa de apel nu a stabilit, în virtutea rolului activ conferit de art. 22 alin. (2) C. pr. civ., toate elementele de fapt prin intermediul cărora să se determine în mod lămurit cu ce titlu a fost achitată suma de 5.225 euro la data încheierii contractului de credit. În situația în care instanța de apel va ajunge la concluzia că suma a fost percepută în temeiul art. 5 pct. 1 lit. d) din contract, urmează a se verifica şi criticile care susțin lipsa de transparență şi, eventual, caracterul abuziv al acestei clauze, lăsate neanalizate de instanța de apel întrucât nu a lămurit în prealabil cu ce titlu a fost percepută suma de 5.225 euro în data la care s-a încheiat contractul.

Din această perspectivă, se constată întemeiată critica privind nemotivarea hotărârii prin raportare la aspectele de netemeinicie şi nelegalitate invocate prin intermediul apelului în legătură cu clauza pe care o conține art. 5 pct. 1 lit. d) din contractul de credit.

Pe cale de consecinţă, ICCJ va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va casa în parte decizia atacată, numai cu privire la apelul declarat de reclamantă, în legătură cu criticile circumscrise soluției de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei pe care o conține art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanție nr. x din data de 01.09.2008. Celelalte dispoziții din decizia atacată rămân valabile.

[1] În această cauză, CJUE a stabilit că:

1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că:

– termenii obiectul principal al contractului nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vänzător sau un fumizor și un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceca ce revine în sarcina instanței de trimitere så verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic și factual că respectiva clauză stabileşte o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, il caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a pláti, în cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poute fi considerată ca cuprinzând o remunerație al cărei caracter adecvat în calitate de contrapurtidă a unei prestații efectuate de imprumutator să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveste o clauză contractuală precum cea in discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar si inteligibil trebuie înţeleasă ca impunand nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator så poată să evalucze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce il priveşte

3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție in litigiul principal, in care un contract incheiat între un vänzátor sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței nationale så remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.