Uneori mi se face atât de dor de mama și de tata încât simt că mă sufoc. Mă ia cu dor chiar și în mijlocul străzii și atunci trebuie să-mi înăbuș accesul cu mare dexteritate, deși îmi vine să urlu. Mai ales mă chinuie remușcările. Pentru tata mai puțin, probabil, pentru că a fost un bărbat puternic, totuși, iar responsabilitatea pentru starea sa o împărțeam cu mama. Pentru mama toată responsabilitatea a fost a mea și gândurile că nu am făcut tot ce se putea mă chinue feroce. Da, știu, aceste trăiri sunt firești după ce pierzi un om drag, sunt recunoscute de știința psihoterapeutică și ele trebuie depășite. Dar cum?!