Nu întotdeauna, noi (ăştia mai copţi) privim teenerii cu ură doar pentru că-s gălăgioşi, impertinenţi, mulţi şi peste tot. Nici măcar "tineretul din ziua de azi..." nu este mereu motivul real pentru care îi respingem ades, fără să cugetăm. Când vom admite, totuşi, că ne comportăm aşa, refuznic, straniu, iraţional cu ei pentru că îi invidiem? Ne uităm ironic la fularele lor imense, purtate în plină vară, la tricourile strâmte, cu aspect ponosit, ce ascund străduit comori de sâni plini, şi carne fragedă, pielea afişată cu insolenţă. Pufnim comentându-le franjurii inegali ai bretoanelor, ce nu maschează numai coşuri, ci şi ochi minunaţi, îndrăzneţi. Le persiflăm romgleza şi gadget-urile purtate la vedere - de parcă ar fi onorante grade militare. Îi înjurăm cu năduf "matur", raţionând tot timpul doar la suprafaţă, pentru că - în orele când ar trebui să fie în clase - vedem oraşele pline de trupurile lor îmbrăcate fistichiu, pulsând de poftă de viaţă şi de afirmare imediată. Ca o paranteză: nu cred că maronizarea şi cenuşizarea îmbrăcăminţii, observabile la cei deja intraţi la universitate, sunt o pură întâmplare. Eu le văd ca pe nişte manifestări superficiale ale începutului devitalizării; devitalizare prin bombardament cu surplus de informaţie, prin nevoia copleşitoare de a imita adulţii şi de a le satisface aşteptările, devenind astfel mai scorţoşi, mai prăfuiţi, mai sobri, pre-corporatişti, adică. Nu e greu să bănuieşti, în cele din urmă, că Viaţa este atât: ceea ce se petrece între 16 şi 20 de ani. Restul e imitaţie dusă la perfecţiune, defilare în rânduri strânse (excepţiile sunt doar artiştii), senectute în avanpremieră, plonjare impotentă în livresc şi-n nostalgie. Restul e pregătirea unui ferpar cât mai măgulitor şi cât mai îndepărtat, prin stilizare, de ceea ce se înţelege prin Sine.