Odată cu înaintarea în vîrstă, treptat-treptat pentru fiecare din noi sensul verbelor “a vrea” şi a “a avea” se metamorfozează şi devin pînă la urmă un fel existenţiale pe lîngă cele “a fi“sau “a nu fi“. La fiecare etapă a vieţii noastre avem anumite idealuri şi scopuri care sunt primordiale şi fără de care nu prea ne putem imagina traiul cotidian. Aşa se face că cînd suntem la grădiniţă ne dorim din tot sufletul să avem o jucărie ca a colegului, începem să o visăm noaptea şi nu ne putem stăpîni pofta pînă cînd unul din părinţi văzîndu-se neputincioşi în faţa năravurilor copilului său ajunge să cumpere maşiunuţa sau păpuşa în cauza. Ajungînd la liceu, suntem tentaţi să ne raliem “celor toţi”, adică să avem o haină scumpă ca colega din banca a treia sau telefon ca la colegul din faţă. Nu vorbesc de experienţa personală, totuşi oricît de greu ne-am fi să recunoaştem, toţi am trecut prin această postură. Şi nu e vorba de invidie. E un fapt absolut firesc. Ce-ar fi existenţa noastră fără aceste mici scopuri pe care doar atingîndu-le avem împlinire desăvîrşită? Alta e cînd aceste obiective, dacă pot să le numesc aşa, ţin doar de ordinul materialului. Pe lîngă necesităţile şi dorinţa de-a ne comfortiza modul de trai prin obiecte şi instrumente absolut necesare, ar trebui să mai avem şi necesităţi spirituale pe care ar fi normal să le alimentăm cu aceeaşi rîvnă ca şi cele materiale, ceea ce din păcate nu se prea observă în zilele noastre.
Dorinţa de a avea cu tot preţul un lucru( nu neapărat material) te mobilizează , te motivează în ceea ce faci şi te determină la o continuă muncă pînă la atingerea scopului propus. Pînă nu demult visam şi eu la un asemenea obiect-minune care după mine ar avea puterea să-mi schimbe şi să-mi faciliteze radical viaţa şi, absolut grotesc, să mă facă mai fericită. Un laptop . Iată ce în concepţia mea avea să mă facă să mă simt realizată pe deplin. Însă acum, cînd am această minune, care nu e decît un instrument banal de lucru, îmi dau seama pînă unde a putut ajunge naivitatea mea. Deseori avem iluzia greşită că fiind posesori ai unui obiect sau altul vom putea să ne punem în valoare personalitatea şi vom putea să ne autodepăşim. Ceea ce mi se pare de-a dreptul prostesc. Trăim într-o epocă a schimbărilor ultraaccelerată şi dacă vom încerca permanent să ne ajustăm valului imens de schimbări şi inovaţii riscăm să ne transformăm în nişte vînători de bunuri care în loc să ne facă mai fericiţi, ne dataşează de realitate şi ne predispune la egoism, hapsînie şi posesivitate exagerată.
Revenind la achiziţia mea, mai subliniez ideea că nici un obiect nu te poate face fericit şi nu poate să înclocuiască nicidecum afecţiunea unui om drag. În cazul meu, totuţi cu o doză de relativitate DA, acest laptop îmi va facilita dialogul şi comunicarea mea cu voi, dragii mei vizitatori ai blogului!
