Corcoduşe carpatine

Plimbându-mă deunăzi printr-un supermarket din Bienne am constatat cu surprindere că cel mai scump fruct din galantarele elveţiene, mai scump chiar decât trufandalele exotice ale Africii sau Americii latine, este banala (la noi) corcoduşă. Şi asta mi-a adus imediat în minte corcoduşul crescut de capul lui în poarta casei mele de la ţară, de-acasă din România. Crescut dincolo de gard, în stradă, iniţial am zis să-l tai, că era sălbatic şi risca să-mi strice gardul, nu mai zic că nu se potrivea cu pretenţiile mele de arhitect peisagist în căutarea unei oaze romantice, de o sălbăticie studiată, garnisită cu plante rafinate, care mai de care mai ornamentale. Aleea care duce la casă e străjuită de patru arbori superbi de fasole indiană (catalpe), a căror aliniere perfectă este persiflată de corcoduş, care s-a pus obraznic în fruntea lor. Am tot amânat, am tot amânat… dar până la urmă mi-a fost milă de el şi l-am lăsat. Am regretat mai târziu, când a început să facă din abundenţă nişte fructe mici şi galbene, care evident că lăsau o mizerie de nedescris chiar în faţa porţii şi umpleau maşinile parcate sub el de seva aia cleioasă şi dulce a fructelor plesnite de prea mult soare. Noroc cu vecina, amabila doamnă P, care la un moment dat m-a întrebat dacă poate să culeagă fructele căzute pe jos. I-am mulţumit bucuros, mi-a luat o piatră de pe inimă, eu credeam că le dă la animale. Aveam sa aflu mai târziu, după ce culesul s-a extins la pomii fructiferi din curte – mere, pere, caise, prune, toate la gramadă – că sfârşeau de fapt într-un cazan de ţuică.