S-au aprins becurile în cartier. Fug umbrele printre blocuri pornind alarmele maşinilor parcate regulamentar printre dune. De ce cîntă cucuveaua aici? Mă simt cel mai vîrtsnic locuitor al întunericului. Mai ieri parcă zburau şoimii, era livadă de meri, azi şantier, forfotă, nerăbdare. Se schimbă păreri pe la colţuri de stradă, şoaptele mi se sparg în timpane. 

    Obişnuiam să mă rog la ceasul de taină, mai privesc rănile din genunchi. Nu am simţit de mult miros de tamîie, pun pastile pentru ţintari, obosit să mă lupt cu fantome. 

    A trecut prea mult peste mine, sau am adormit printre idei? Aud respiraţia ritmică a copiilor, ei nu au genunchii uzaţi, icoanele lor au viaţă şi nu vin din lumea speranţei. Lupii lor sînt atît de departe, pămîntul le vorbeşte alte limbi. Printre blocuri fug asemeni umbrelor aşteptînd clipa cînd vor şopti pe la colţuri de stradă.