Moldovenilor le merge faima în lume, sau cel puţin în spaţiul postsovietic, de mari petrecăreţi, de oameni care ştiu să profite de viaţă, să trăiască vesel, cum le cere sufletul. Basmele despre moldoveanul petrecăreţ nu fac decât să mă amuze, la fel de mult ca şi cele despre masonii care conduc lumea din lojele lor. Îmi e suficient să-mi amintesc de cele 3 zile ale Sărbătorii Vinului şi de Hramul Chişinăului, deci în total 4 zile de relaxare şi destindere, ca să realizez cât de umflat este mitul. Dar să vedem cum înţeleg moldovenii să se distreze.
Poate că sunt ei veseli, moldovenii, însă sebările lor sunt nişte caricaturi jalnice dacă e să le comparăm cu dionisiacele greceşti sau saturnaliile romane, cu Carnavalul de la RIo (ca să fiu mai aproape de civilizaţia creştină). Moldovenii, de regulă, se adună în PMAN, unde se deschid crâşme pe toată perioada serbării, consumă vin şi se delectează cu melodii săltăreţe interpretate pe o scenă improvizată. În rest, nu se întâmplă nimic extraordinar, ieşit din comun, care te-ar transpune într-o altă dimensiune, te-ar face să uiţi de necazurile zilnice, de jobul nenorocit, de feţele acrite şi necăjite ale compatrioţilor, obosiţi de traiul mizerabil şi de lipsa speranţelor.
Ce-i face totuşi pe oameni să iasă în piaţă, rămâne un mister pentru mine. Căci ar fi putut la fel de bine să-şi înece amarul în câţiva litri de vin şi acasă. Sau poate că atmosfera creată de gloata de oameni, care suferă de aceleaşi lipsuri, le creează un sentiment de solidaritate, senzaţia că nu sunt unicii nenorociţi din lume?
Oricare ar fi explicaţia, cert e că serbările moldovenilor sunt jalnice, iar mitul că ei ştiu să se distreze trebuie dezumflat fără nicio milă. Şi la acest capitol suntem mai apropiaţi de puritanismul ipocrit decât de exuberanţa latină, de care se face atâta caz la noi. Ca să te convingi, e suficient să participi măcar o dată la chefurile moldovenilor…