Septembrie e mai mereu o lună mustind de un P(pre & post)MS universal, biunisexual. Cea mai sălcie şi mai îndelungată menstruaţie din an. Prietenii cu care te-ai jucat toată vara în nisipul messenger-ului, în satul bunicilor, se întorc pe la casele lor, şcolile lor. Vara abia stinsă îţi pare o imposibilă iubire veroneză. Şi atunci, se întâmplă să urăşti Septembrie cu toată puterea, din tot sufletul, cu toată dragostea. Respingi toamna ca pe o unică vinovată pentru ceea ce ţi s-a refuzat, brusc, trăirii. Pentru toate debuturile, de narcisism vătămătoare, pe care le implică (cursuri, job-uri, naşteri, maturizări bruşte). Şi dânsa, afabilă, te sprijină parcă, la început, să nu o îndrăgeşti. Cu ploi interminabile, cu neîntrecuta sa pricepere de a estompa culorile şi contururile, de a spăla din praful drumului urmele tălpilor voastre arse, tălpile tale asprearse adâncindu-se cu un foşnet pe coapsele mele. Cât să rămâi o vreme lacustru, fără umbră (nur noch ein Schatten seiner selbst), singur cu tine însuţi, într-o meditaţie impusă, forţată. Din care ieşi, dar abia în octombrie, direct în vara indiană - momentul când primeşti cu adevărat toamna în suflet.