Chiulesc o zi de la muncă. Acces de indolenţă. La finalul zilei, am simţit că am avut prea mult timp pentru mine. Primul semn? Încep să-mi pipăi compulsiv faţa. Vorbind la telefon cu L., am fost chiar şi eu surprins să-mi cântăresc calmul desăvârşit din voce.

Lectura Caietelor lui Cioran. Mai puţin şi-i făceam galerie. Pentru cei care se simt mai bine dacă reduc totul la definiţii facile şi şi clişee argotic-filosofice, Cioran a fost mai ales un predicator al nimicniciei şi al sinuciderii. De fapt, omul ăsta nici măcar nu a murit vreodată. Îl simt râzându-mi din filele cărţii. Dacă "propovăduia" ceva, acest lucru era, poate, necesitatea scoaterii pantalonilor înaintea luării excesive în serios. Ridicolul filosofiei "cu barbă".

Freamătul şi singurătatea de dinaintea primului sunet. La fel, înaintea primului cuvânt ce pâlpâie în foaia de word.

Ce înseamnă să fii cinstit cu o fată? Să te culci cu ea şi să-i spui imediat după, dacă aşa simţi, că nu o mai vrei? Să fii, adică, sincer cu ea. Ea, să presupunem, preferă să facă sex cu tine şi să cultive în ascuns speranţa că relaţia de câteva ore va continua şi după aceea. Se poate afirma fără dubiu, acestea fiind ştiute, că, nutrind dorinţa asta tainică, ea a fost onestă cu tine, atrăgându-te în "capcana" sexului?

RELUARE. Aceeaşi nebunie care mă cuprinde în vâltoarea străzii. Aceeaşi angoasantă "lipsă de pregătire" în confruntarea cu atâta piele încă bronzată, atâţia ochi grăitori, castanii, verzi sau albaştri, atâtea picioare încălţate lejer în sandale sau şlapi. Atâtea zvâcniri de sâni necopţi, fragezi, liberi! Sunt un străin. Un băiat de la ţară. Goliciunea mă sperie şi mă atrage.

Da? Crezi că mă voi alina? Nu voi mai simţi că mă aprind şi ard, şi curg, în sexul ei îngrijit, sensibil, cald? Hah! Sexul de care îţi vine să-ţi lipeşti buzele pentru totdeauna şi să-l răsfeţi cu mare răbdare, să-l respiri. Nu-ţi acord nici o şansă.

Textele mele. Urlete. Invective. Scrisori din partea celui care nu mai sunt, odată adult. Zbatere în zadar. Recuperare? Transfer. Vizite obsesive în trecutul şchiop. Tentative de împăcare. Mâna mea scriind scrisori unui destinatar cu care nu am făcut cunoştinţă. Cu cine mă lupt? Atâtea unghere nelămurite, condamnabile, din mine, pe care le-am proiectat şi le-am în-trupat pentru a le putea înfrunta. De aceea, simt că mă scindez, că mă cutremur când dau naştere cuvintelor? Sunt doar un mediu? Un purtător de mesaje. Sau aceste "semnale" sunt pentru mine? Ar trebui să rămână de uz intern?