Câteodată îmi place să ascult discuții despre dezvoltare personală. Am găsit foarte multe emisiuni făcute de Oprah pe tema asta, discursuri, interviuri sau discuții, în care se dezbat astfel de subiecte. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu mulți ani în urmă, pe vremea studenției,  ce cred despre materialele respective, i-aș fi spus că-i american bullshit, pentru oamenii care nu au ce face cu viața și cu timpul, ironizându-le dilemele. Erau dilemele oamenilor care nu purtau cu ei grija zilei de mâine, o zi care pentru mine reprezenta încă o necunoscută nesigură în fiecare zi de azi. Am realizat mai târziu, după ce m-am stabilizat pe planurile de la bază, asigurându-mi o educație și situația financiară că, cu cât zona de funcționare a unei persoana este mai primitivă, cu atât are tendința să catalogheze dilemele mai complexe ale altora drept mofturi. Locuind într-o țară din Europa de Est și muncind pe un salariu ce nu-mi acoperea chiria, catalogam drept fițe dilemele oameni ce aveau deja ceea ce eu  visam și care, ajunși într-un moment al vieții lor în care îți doreau ceva mai mult, se confruntau cu noi provocări. Provocările respective erau pentru mine dispensabile, ba chiar ofensatoare. Dacă nu ar avea ăștia ce mânca, nu s-ar mai chinui cu dezvoltarea personală, ziceam moralistă.