Nu e nevoie să fac apel la resursele mele de antiromânism. Nici la ura de sine. E suficient să pun din nou filmul meciului de aseară şi să las imaginile să decidă: echipa CFR Cluj nu este o echipă românească. În fotbal, o ştie orice microbist, a juca româneşte înseamnă a lupta tăureşte (ca să nu scriu ca boii) prima repriză şi a abandona ce ai cucerit, imediat după pauză. Înseamnă a nu lupta deloc, a adopta tactica piţurcian-lăcătuşiană a apărării, conform zicerii autohtone care ne consolează fals: participarea contează. Sau altă enormitate: un egal cât o victorie. Nu acest 0 - 0 este mândria primă, ci felul în care s-au desfăşurat "clujenii" pe teren. Lipsa de inhibiţie cu care au stat pe picioare şi nu au pierdut mingea în faţa unor reale vedete. Pofta de joc. Absenţa mentalităţii de discotecă sătească, de tatuaţi, de şoferi de bmw trăitori în garsoniere. Clujenii de împrumut ştiu atât de bine ce au de făcut cu mingea încât, când se simt stăpâni pe situaţie (asta o fi forma mentis sud-americană?), fac şi giumbuşlucuri, chiar în faţa porţii adverse: pase cu călcâiul, scăriţe, driblinguri de modă veche, dar atât de spectaculoase pentru asistenţă.O şcoală de fotbal, putem deja afirma, nu mai e o întâmplare. Steaua este mult lăsată în urmă, la fel celelalte echipe bucureştene, şi nu mă refer doar la diferenţele dintre rezultatele obţinute, prin comparaţie, ci la jocul în sine. Mult mai important pentru speranţele noastre pe termen lung. "Provincia", termenul ăsta odios folosit în exces de mitici pentru tot ce e situat în afara Bucureştiului, arată din nou că poate fi Centrul.
Am câţiva favoriţi de menţionat: Stăncioiu, Tony, Cadu, De Sousa, Pereira, Dani, G. Mureşan, Dubarbier, Trică(88, Didi), Culio, Kone. Antrenor: Maurizio Trombetta. Toţi, deci.