Când mă gândesc la trecut, îmi fac impresia că am trăit viața unui străin. Îmi închipui sufletul omului ca o casă cu multe odăi, unele pline cu comori, altele deșarte de invidie și răutate. Mulți oameni, majoritatea oamenilor, își petrec întreaga viață în cămăruțele lor deșarte și veșnic deschise, căci celelalte camere sunt zăvorâte cu lacăte grele, iar cheile zac uitate în sufletele lor. Pe mine singurătatea mai întotdeauna m-a înfricoșat. De aceea am încercat întotdeauna să mai las pe cineva în camera mea. Am încercat întotdeauna să umplu sufletul meu cu iubire, respect, fericire, toleranță, pentru că la sfârșit de zi - cu ele rămân. Am învățat că a lăsa un alt om la tine în casă, este o chestie înșelătoare. Cele mai ascunse comori stau cel mai adânc îngropate. Și odată ce ai deschis o cutie, râvnești mai mult. Poate că cea mai de preț comoară nu o găsești decât înainte de moarte. Și atunci, se merită prețul ?