Nu este neapărat o carte care mi-a plăcut sau marcat, dar cu siguranţă, merită a fi citită de fiecare înainte de a deveni părinte.
Este drama părinţilor care fac copii doar pentru a bifa reuşite în faţa lumii şi-a vieţii.
Iar atunci când această sarcină devine prea grea, se transformă în frustraţi şi amărâţi, iar ulterior ajung să se răzbune pe proprii copii pentru eşecurile lor.
Nu trebuie să fii mare expert în parenting ca să-ţi dai seama că în spatele unor copii luminoşi stau nişte părinţi – soare.
Şi invers, copiii nevrotici, agresivi, violenţi, e clar, că au în spate părinţi fie prea obsedaţi de educaţia lor, fie indiferenţi.
Lipsa atenţiei, la fel ca şi surplusul acesteia marchează comportamentul copilului şi viaţa lui de adult.
Este o linie de demarcaţie foarte fină şi greu de sesizat pentru părinţii-urşi.
Povestea tatălui celuilalt copil are loc în Iran, într-o familie de oameni simpli, care şi-au construit viaţa după scenariul dureros de banal şi plicticos căsnicie-casă-copii.
Cu un bărbat mereu preocupat de prezenţa pâinii şi-o femeie care şi-a sacrificat cariera în favoarea statutului de soţie, mamă, bucătăreasă.
Statut care o umileşte şi care nu-i oferă, nici pe departe, împlinirea pe care credea că o va găsi atunci când s-a măritat.
Povestea confirmă o teză de-a mea mai veche, şi anume că în orice familie cu mai mult de un copil, există un copil preferat de părinţi.
Iar această manifestare a iubirii atât de diferenţiată este sesizată de toţi, cu excepţia părintelui care-şi iubeşte copiii, nu neapărat, mai mult sau mai puţin, dar diferit.
Refuzul unui copil de a vorbi sau de a se manifesta în public, ascunde o imensă lipsă de afecţiune şi atenţie.
O mamă veşnic supărată, veşnic stresată de grijile casei este concepută de copii ca o mama care nu-i iubeşte, deşi această mamă îşi pune sufletul pe tavă pentru binele lor.
Iubirea părintească este concepută total diferit de adulţi şi copii.