Iar eu îmi caut sub pat şlapii de blogger. Pentru a scrie despre ei. Şi vreau ca, mai înainte, să-i cercetez bine din ochi. Ce modificări a exercitat timpul asupra lor, cine i-a purtat în lipsa mea, trebuie cumva spălaţi? Am şlapi de blogger şi o pisică imaginară, primită în dar de la Denisa Comănescu. Este însăşi pisica imprimată pe raftul ei. Numai aşa a acceptat colaborarea cu Humanitas: îmi imortalizaţi, perenizaţi, veşnicizaţi pisica pe coperta I a fiecărei cărţi. Efigia felinei (urmăriţi filme de Fellini?) s-a potrivit bine, pour une fois, cu întâmplările tragi-groteşti din Maestru şi Margareta.

În maieu, bermude şi şlapi, am citit în chinuri două cărţi care nu au nimic de-a face cu Denisa. Una scrisă cu mare artă de Martin Walser şi tradusă din răsputeri cât mai prost (de Victor Scoradeţ), Vânătoare - ALLFA, 2002. Alta, tradusă strălucitor (se simte asta, nu o să mă întrebaţi de ce), scrisă bine, dar cu totul lipsită de profunzime, apărută la Curtea Veche: Sectanţii. Pierzător iese sărmanul cititor de Walser; totuşi stângăciile tipografice şi lipsa de chef a traducătorului nu reuşesc să estompeze valoarea încă nedeplin devoalată a cărţii. Dar nici să ţi-o despoaie pe de-a-ntregul nu poate fi vorba.

Vreţi să mai aflaţi despre mine? Beau ceai indian, nu-i spun negru din corectitudine politică, dar tot acasă îl beau, nu am loc-de-stat-cu-laptopul rezervat în nici o ceainărie cu dichis, la mila wifi-ului, nici măcar vânzătoarele de la Spar nu mă cunosc drept un mare consumator, deci nu mi-l împachetează zâmbind şi nici nu-mi zic mai poftiţi pe la noi.

Dacă aş avea o armă, aş fi cel mai destoinic puşcaci de câini din câţi s-au văzut. Un nou Faulkner ar scrie despre mine o nuvelă amplă, pe care ar încadra-o apoi într-un ciclu unitar. Aş trage în câinii de pe stradă, de sub ferestrele vastelor mele apartamente, ca să nu trag în lipsa lor de stăpâni.