Uneori, sâmbăta sau duminica, am ocazia să vizitez diferite centre raionale ale RM, unde descopăr minunăţii cu carul. Săptămâna trecută am fost la Călăraşi, la un cunoscut, care m-a rugat să-l însoţesc la cumpărături. Am decis să mergem la o bază angro, foarte populară printre localnici.

Ajungând la locul destinaţiei, am văzut o coadă impozantă. Preţurile erau într-adevăr un pic mai mici decât în restul magazinelor din localitate, dar mai ridicate decât la Chişinău. La un moment dat, eram pe punctul de a renunţa să mai procurăm produse de acolo, pentru că rândul era prea mare, dar ne-a intrigat modul de funcţionare a Bazei, cu atât mai mult că activitatea vânzătoarei ne-a uluit pur şi simplu. Aceasta îndeplinea mai multe funcţii deodată, nespecifice meseriei de vânzător: îşi nota pe o hârtiuţă toate comenzile cumpărătorilor, punea produsele în sacoşe, în care introducea şi hârtiuţa cu denumirea mărfii comandate. Cred că vă daţi seama că procedura de deservire a unui singur cumpărător dura destul de mult. În plus, din când în când era întreruptă din muncă de un hamal, care îi punea diferite întrebări gen „Chiochi Zânî, măi ai culioashi?”, sau îi aducea marfă bruscând clienţii cu strigăte: „Parcî v-am spus o datî s’ va feriţ… uuuuf!”.

Când mă apropiasem de tejghea, am avut surpriza să constat că în faţa mea au mai apărut vreo cinci clienţi, de care nu ştiam. Femeia după care ocupasem rând a început să-mi reproşeze: „Da di shi n-ăi întrebat shini-i ultimu’? Dupa mini s-o măi aşazat nişti oamini”. La replica mea că ar fi normal ca fiecare să ocupe rând în faţă nu în spate, toţi cumpărătorii s-au întors spre mine şi mă priveau ca pe un extraterestru. Am tăcut ruşinat şi intimidat. Privirea lor spunea totul. Era clar: sunt neam prost. N-am riscat să mai zic ceva, de frică să nu mai trântesc vreo prostie.

Apoi cumpărătorii, după ce au comandat vânzătoarei produsele pe care intenţionau să le procure, mergeau într-o cameră alăturată în care se aflau patru casieriţe şi două calculatoare. Aici ocupau din nou un loc la coadă şi aşteptau să le vină rândul. Ajunşi în faţa casieriţelor, fiecare le repeta din nou acestora lista de produse pe care le comandase anterior vânzătoarei. Casieriţele introduceau toate datele în calculator şi eliberau un bon de casă, cu care cumpărătorul revine la vânzătoarea din camera învecinată. Aici stăteau din nou la coadă, ca vânzătoarea să le elibereze sacoşele cu produse contra bonurilor de casă. În jurul ei erau zeci de pungi încărcate cu produse, iar ea le verifica conţinutul cu atenţie, confruntând bonul de casă cu denumirea produselor pe care le notase anterior pe hârtiuţele din sacoşe.

Am avut nenumărate tentaţii de a pleca la un magazin obişnuit şi să procur de acolo produse un pic mai scumpe, dar fără forfota şi stresul de la renumita bază angro locală, însă curiozitatea a învins toate scrupulele şi am decis să rezist până la capăt. Acum nu regret deloc că m-am lăsat torturat, ca un mazochist, două ore la coadă. Am rămas în schimb cu amintiri de neuitat, amintiri care se asociază cu multe scene din filmele science-fiction, realizate după distopii celebre…