Tavane

Stăteam în pat și priveam tavanul, tavanul cel alb care brusc a devenit negru, probabil de asta și mă uit la el, pentru a găsi ceva alb. Am de așteptat zorii pentru a descoperi albul, pentru a mă descoperi din nou, într-o nouă zi.
Îmi plac tavanele, de atâtea ori am scris despre ele că deja încep să mă îndrăgostesc. Bah, nu cred în dragoste, dar în dragostea față de tavane cred. Îmi voi face o colecție din tavane, de diverse culori, că așa e mai vesel. Vreau un tavan negru complet, pentru ca să nu aștept diminețile, pentru ca să nu mai aștept nimic, să îmi ucidă acel negru speranțele, să îmi ucidă complet dezamăgirea.
Tavanul mi-a amintit de blog, mi-a țipat ”tu ai blog!”. Dar nu sunt eu pentru blog, i-am răspuns. Nu mă țin eu de blog, nu că nu aș avea ce să zic, am prea multe, prea, prea , prea, dar nu știu dacă cineva are nevoie de cuvintele mele, uneori nici eu nu am nevoie de ele. Le detest, zic cuvinte în plus, la timpul nepotrivit, omului nepotrivit. Paradox, dar tavanului îi zic exact ce trebuie, uneori mă simt extrem de inteligentă când discut cu tavanul. Niște fraze, niște dialoguri, mai dă Doamne, de zici că e alt om în mine.
Poate să încep să port tavanul cu mine? Poate în așa mod îmi fac viața mai fericită?
Auzi, tavane, mâine te iau cu mine, vezi, să nu apară vreo pată neagră pe tine.