CALVARUL de LIVIU REBREANU

-Moartea însăşi nu e dureroasă. Ingrozitoare e numai calea până la ea.
-Războiul e o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte.
-Sunt convins că am talent. Acum, la marginea prăpastiei îmi pot îngădui toată sinceritatea.
-Am fost modest şi timid totdeauna. Gălăgia m-a îngrozit.
-Jignirile mă amuţeau, în loc să mă facă să izbucnesc cu emfază. Mă durea zile întregi cea mai neînsemnată aluzie răutăcioasă.
-Oamenii care avuseseră gura plină de măceluri la întruniri, în vreme de pace, se strecurau acum discret la gară, umpleau trenurile cu paşapoarte pentru toate continentele. Ironiile şi tiradele ziarelor împotriva guzganilor care părăsesc corabia erau zadarnice.
-Urâte sunt mărunţişurile vieţii, şi totuşi ele alcătuiesc temelia, ele ne îndreaptă năzuinţele şi paşii. Se pot face fraze multe şi frumoase despre minciuna materialismului, despre trebuinţa de-a nu ţine seama de daraverile materiale, de-a trai pentru un ideal. De obicei, frazele sunt făcute de cei ce au din belşug de toate. In realitate, grija stomacului e cea mai cumplită, ea îţi iroseşte trei sferturi din viaţă.
-Greutatea vieţii mă apasă atât de mult, că aş fi fost aproape bucuros s-o pot sfârşi, oricum ar fi.
-O datorie firească n-are nevoie de recunoştinţă, ci numai de suflet. Rău este când n-o împlineşti, când însă ţi-o faci, nu-ţi câştigi merite deosebite.
-E uşor să te baţi cum pumnul în piept că-ţi iubeşti ţara, când nimeni nu te opreşte s-o iubeşti. Dar s-o iubeşti când nu e voie, când iubirea e privită drept o crimă, când mii de ispite te pândesc să te abată, atunci are un preţ. Atunci ţi se cuvine recunoştinţă.
-Dacă n-ar fi uitarea şi speranţa, viaţa ar fi atât de chinuitoare, că n-ai putea-o îndura nici măcar o zi.
-Trebuie să rabd, să tac, să cred. Pe urmă, când se va prabuşi zidul, se va face lumină, şi-n lumina aceea se va lămuri înfăţişarea fiecăruia.
-Nimic nu este mai grăbit în lume ca speranţa.
-Aici îţi dădeai seama că eşti acasă, în ţara ta. Şi ce mare mângâiere e simţământul acesta.
-Mie nu-mi plac vorbele şi fleacurile. In lume însă astea au căutare.
-Când viaţa te doare, moartea e o tămăduire.
-Numai iubirea întreţine viaţa, o întăreşte, o încurajează să poarte jugul.
-Lumea e o vorbă. E Popovici, şi Munteanu, şi Eftimescu, şi gazetarul şi sutele de mii de guri împreună. Fiecare în parte nu înseamnă lumea, pe când toţi împreună sunt lumea, ceva deosebit, îngrozitor, fără de care nimeni nu poate trăi. Lumea nu cercetează, nu vrea procese lungi. O bănuială, oricât de neroadă, îi ajunge. Acuma s-a năpustit aspra mea, miile de gheare îmi zgârâie inima, îmi varsă sângele, şi ea se îmbată de mulţumire. Zvârcolirile mele o distrează.
-In viaţă înaintează cei energici şi hotărâţi, iar eu am fost chinuit de necontenite şovoiri.
-Şovăirea e cel mai mare păcat în viaţa omului. Hotărârea cea mai neroadă e de mii de ori mai bună, şovairea îţi roade judecata până ţi-o întunecă şi ţi-o strâmbă.
-Numai viaţa chinuieşte pe oameni. Moartea îi tămăduieşte.
-Speranţele sunt pricina tuturor nefericirilor omeneşti.
-Omul hotărât e cel mai puternic.