Dacă etosul este fizionomia unei colectivităţi, iar muzica românească, aşa cum remarca George Enescu, e una dintre cele mai bogate şi mai expresive din ansamblul trăsăturilor care o formează, atunci unul dintre artiştii din ultimele decenii ale secolului trecut care va transmite cel mai limpede şi mai fremătător semnalele acestei sensibilităţi, exprimând etosul românesc din stânga Prutului, va fi, negreşit, Vasile Iovu. El se va plasa într-un context în care culturile trăiesc o splendidă difuziune a valorilor şi va fi primul maestru profesionist al naiului în spaţiul dintre Prut şi Nistru care va fixa o imagine a acestui instrument muzical dincolo de frontierele stricte ale tradiţiei locului. De aici două realizări în arta muzicală de la noi, care vor fi legate de numele lui Vasile Iovu: prin forţa talentului său, el va reuşi să sublimeze mostrele de muzică în stil popular şi să le dea o circulaţie universală; în acelaşi timp, descoperind şi adaptând pentru nai un repertoriu din patrimoniul clasic, Vasile Iovu va confirma, odată cu celebrul naist Gheorghe Zamfir, o nouă dimensiune – universală – a instrumentului său, considerat popular.