cartea-mironei-Mi se părea că ne cunoaștem demult, că am dreptul să-i spun pe nume, că am toate drepturile.
-E târziu. E ora când încep să simt ca o prezență rece spaimele copilăriei, când mi se pare că cineva se află în spatele meu, când parchetul scârțâie din când în când sub apăsarea stranie a unor pași.
-Primul sindrom al nebuniei e să te crezi normal.
-Câți ani ai ? Mulți, dar nu-i port pe toți deodată.
-Tinerețea noastră cu aripi și cu plumb.
-Bineînțeles, sunt femei care știu să inspire milă. Aceste muieruști plângărețe și slabe sunt totuși cele mai tari.
-Ai dreptate să vrei să te măriți. Ești tânără. Dar Ștefan are 20 de ani mai mult și e însurat. Vezi, asta e o realitate. Mă întreb dacă fără mine – și arătând verigheta, fără opreliștea asta, aceste aventuri i-ar mai face plăcere. Cu toate că nu mai e tânăr, are suflet de adolescent. E ca un băiat pentru care țigara are cu atât mai mult farmec cu cât e nevoit s-o fumeze în ascuns.
-Murim o singură dată. Pe oameni tocmai asta-i măsoară, ultima atitudine. O singura dată ai prilejul să fii superb.
-Viața e stupidă, iremediabil stupidă. Sunt obosit de privirile care se agață de trecut sau de viitor ca să-și suporte prezentul.
-Vorbea în șoaptă, de parcă se temea că cineva ne urmărește. Și acest aer vinovat, această teamă de școlar, mă făcea să mă simt lângă el ca un câine care nu-și recunoaște stăpânul.
–Sper, Ștefan, că n-ai să întârzii. Oare așa vorbește o femeie care acceptă divorțul ? Și Ștefan n-a întârziat acasă.
-Ca să fii fericit trebuie să închizi un ochi.
-Am venit să te rog să rămâi. Vă mulțumesc, doamnă, nu mă întorc niciodată din drum.
-Pereții nu erau încă uscați. Zidurile n-avea secrete. Așa le voiam. Fără amintiri, fără ecouri. Parchetul nu va scârțâi sub apăsarea unor pași de năluci, fiindcă între zidurile astea, viața începe cu mine.
-Mă aflam în fața unei prăpastii și aveam groaza și atracția vidului.
-Acolo unde viața e în pericol la tot pasul, acolo o iubești mai mult și o aperi mai dârz. Acolo ai prilejul să te descoperi.
-Aș fi vrut să plâng, dar parcă nu mai aveam acel dram de energie de care are nevoie o lacrimă.
– Mâinile noastre erau înghețate, uscate. Parcă încercau să se recunoască și nu izbuteau. Nu-l mai iubesc, îmi repetam în gând, mulțumită, dacă mulțumirea poate fi tristă. Atât de tristă…
– Ștefan a șovăit o clipă, apoi a ridicat receptorul. Mă așteptam să spună greșeală. Dar cu un gest scurt, m-a îndepărtat. Parcă mi-ar fi dat drumul de sus, de pe piscuri, fără să-i pese că mă fac țăndări. Sunt singur, bineînțeles. Cine ai vrea să fie ?
– Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă și disperare. Iubesc cum respir. Egal, iremediabil.
-Mă simțeam la marginea rezistenței, ca un rătăcit în munți, iarna în ger, care abia așteaptă să adoarmă în zăpădă și să viseze.
-Anii de război se numără dublu.
– Îmi dădeam seama că orice aș face, orice aș spune, n-ar mai avea pentru mine nicio însemnătate. Nu mai era pentru mine decât un personaj de operetă, convențional, ridicol, din fauna din care pornisem și eu și de care mă simțeam ruptă definitiv.
– Îl iubești ? L-am iubit. Aveam 19 ani și-mi așteptam eroul. Când l-am întâlnit mi s-a părut superb, primejdios, mândru. Mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că e convențional, infatuat și găunos. Un leu de circ, dresat, ascultător ca un cățel.
– Îmi plăcea tot ce era incert, nebulos. Ani de zile am trăit, am gândit și am iubit în ceață.