Fragilitatea şi tragismul vieţii Sylviei Plath, pe lîngã circumstanţe cultural-istorice, precum mişcarea feministã, au fãcut din romanul The Bell Jar o carte-simbol. Prin urmare, un monument intagibil, iar ca orice monument, supra-apreciatã. O carte cu valoare adãugatã.

Întîi, biografia autoarei îi adaugã în valoare (dupã formula clasicã: destinul tragic): episodul sinucigaş de la 20 de ani, tratamentul cãderilor nervoase cu electroşocuri, o modã a anilor ’50, atmosfera irespirabilã a ipocriziei, despotismul cu mãnuşi al relaţiilor dintre femei şi bãrbaţi – sunt toate descrise în roman. Tentativa disperatã a Sylviei Plath de a avea o familie perfectã (din nou, formula: un cãmin fericit), limitarea perspectivelor pentru o minte sclipitoare ca a ei doar pentru faptul cã s-a nãscut cu cîteva decenii prea devreme, fragilitatea structuralã explicã fãrã îndoialã tonul romanului The Bell Jar.

Apoi, aprecierea e alimentatã de neputinţa şi de jena pe care o avem aproape toţi în faţa tulburãrilor nervoase, un teritoriu cunoscut pentru puţini, incomplet, diferit, întunecat. Simţim cã se cade sã ne purtãm cu delicateţe şi compasiune, sã înţelegem chiar dacã nu înţelegem. Fiindcã întrebarea rãmîne, împotriva tuturor teoriilor: Cum este posibil ca mintea/sufletul sã se deregleze?

Cãderea nervoasã a lui Esther Greenwood, felul în care îşi descrie senzaţia de inutilitate şi indiferenţã, coborîrea ei tot mai mult în sine, încercãrile de sinucidere sunt experienţe care pot ajunge direct la sensibilitatea cititorului. Stilul în care sunt ele scrise mi se pare însã palid şi superficial. Efectele sunt la fel de rele precum cele pe care le-ar avea un stil bombastic, catastrofic: desensibilizare, plictisealã, nerãbdare. În încercarea de a atrage atenţia asupra unei drame, care e, de fapt, drama propriului conflict intern, Sylvia Plath nu face decît sã dramatizeze istoria unei fete rãsfãţate.

Recunosc însã cã lectura m-a provocat cu aceeaşi întrebare valabilã de secole: citim o carte în contextul în care a fost ea scrisã (perspectiva istoricã) sau o citim din perspectiva prezentului? Argumente valabile existã pentru fiecare dintre interpretãri. O perspectivã istoricã ne aduce mai aproape de înţelegerea a ceea ce a scris autorul, influenţat de factori structurali, dar şi de circumstanţe. Cealaltã abordare renunţã la factori atenuanţi, accentuînd felul în care se raporteazã textul în sine (dar existã text în sine?) la prezent, ce mai spune el azi, cît este de actual.

Dacã aplicãm un şablon istoric asupra romanului The Bell Jar, apar explicaţii care justificã tonul narativ, întîmplãrile, sentimentele transcrise: o cãdere nervoasã din cauza unor motive neconvingãtoare acum are sens pentru anii 1950, date fiind presiunea asupra tinerelor fete de a-şi gãsi un soţ, setarea lor pentu cãsãtorie, atitudinea ipocritã a femeilor mai experimentate, tendinţa de control din partea bãrbaţilor. Pentru cineva cu ambiţii intelectuale, conştientizarea unei atmosfere atît de constrîngãtoare înseamnã, de cele mai multe ori, colaps. Astfel, The Bell Jar este o carte despre maturizare, mai corect spus, despre o pseudomaturizare, pentru cã, dupã electroterapie (patched, retreaded and approved for the road), Esther este imaturã emoţional, fragilã. Poate cã The Bell Jar ne spune cum devenim adulţi înainte de a fi pregãtiţi pentru asta.

Din perspectiva prezentului însã, istoria lui Esther nu are atîta profunzime şi semnificaţie. Problemele ei existenţiale par ridicole cititorului de azi, depresia apare ca fiind fãrã noimã (de prea mult bine), pare cã personajul cautã cu încãpãţînare experienţe la limitã, rãceala cu care inventariazã metodele prin care s-ar putea sinucide este neconvingãtoare. Superficialitatea nedumereşte, Esther este mai mult o depresivã glamorous.

Tocmai pentru cã intuiesc gravitatea depresiei, precum şi cît este de rãspînditã, şi cã nu vine niciodatã singurã, nu mi s-a pãrut convingãtoare cartea Sylviei Plath, care probabil stîrneşte compasiune, identificare cu personajul, o slabã empatie. Fãrã susţinerea destinului tragic şi a gravitãţii subiectului, cartea nu rezistã. Ori, mi se pare nedrept, prin comparaţie, ca altele, precum Urme de paşi sub apã, mai puternice în aceeaşi zonã e depresiei şi tentativelor de sinucidere, sã fie ignorate sau uitate.

(recenzie aparuta pe bookblog)