Pentru a fi un bun cetăţean sau mai relativ zis-”un bun patriot” e neoie, mai întîi de toate, să iubeşti tot ce-i legat de ţara ta, să te bucuri şi să te mîndreşti de succesele compatrioţilor tăi şi să fii aproape de ei sufleteşte atunci cînd soarta n-a fost prea generoasă cu ei. Nu ştiu de ce, dar în societatea noastră totul e invers. O fi poate o nouă formă de manifestare a patriotismului?! Mă îndoiesc…Avem o mîndrie atît de patetică cînd auzim despre realizările concetăţenilor noştri stabiliţi peste hotare, mîndrindu-ne că “e de-al nostru”, dar asta după ce persoana în cauză a încercat să se afirme în hăţişul infernal de fenomene distrugătoare de la noi(birocraţie, corupţie etc.) şi fără a obţine puţină susţinere s-a decis să-şi încerce norocul dincolo de hotarele ţării. Aşa e modul nostru de gîndire. Cînd vedem în persoana omului de alături un talent şi conştientizăm valoarea acestuia(fără a afişa asta), în loc să-i oferim sprijin, încurajare, facem tot posibilul pentru a-l încurca, ponegri, aducîndu-l la situaţia de a renunţa la tot. Nu suntem capabili să apreciem un om la justa lui valoare, doar atunci cînd auzim că prin realizările sale are de cîştigat un alt stat, stat care i-a oferit susţinerea necesară, regretăm pierderea ce-am suportat-o cu toţii datorită propriei noastre invidii, intoleranţă şi nesuferinţă.
Suntem obişnuiţi cu ideea că suntem o ţară de rataţi, că suntem la coadă în toate topurile…cei mai săraci, cei mai beţivi, cei mai leneşi, încît perspectiva că nu e tocmai totul pierdut şi că am putea să ne revanşăm şi noi ne sperie. Mă gîndeam cu ce dispoziţie au plecat sportivii noştri la Beijing cînd toţi cei de acasă sunt siguri de eşecul lor fără ca măcar să-nceapă competiţiile, cînd nimeni din compatrioţii lor nu cred în ei şi nu sunt măcar moral alături de ei. Chiar şi-atunci cînd unul din concetăţenii noştri se-ntoarce acasă cu vreo victorie binemeritată , noi nu facem decît să dăm indiferenţă din mîină cu subînţelesul-”mare scofală, am avut de data asta un pic de noroc…”.
Tragedia noastră e că nu suntem în stare să apreciem valoarea potenţialului nostru uman. Neavînd mari resurse naturale, ar trebui să înţelegem că creierile oamenilor noştri sunt marea noastră comoară, comoară care valorează de zece ori mai mult decît tot gazul Rusiei şi tot petrolul Iraqului!
Oxana