Un răspuns (un chiuchi editat) dat la acest strigăt care m-a uimit şi pe mine:

Dezamagirea este un conflict interior generat de ne-corespunderea aşteptărilor cu realitatea. Majoritatea oamenilor care se declară dezamagiţi au aşteptări foarte mari de la cei din jur.

Problema ta este evidenta - tu te aştepţi ca lumea din jur să fie perfectă - prin urmare eşti condamnată la veşnica dezamăgire [de la amăgire].

E uimitor sa vezi cîţi nervi îşi consuma unii cînd:

1) Descopera ca la poştă e rînd mare la achitat facturile.
2) Chiar in faţa lor se include roşu la semafor.
3) Cineva le-a “furat” liftul.
4) Cineva (Voronin, Roşca, Putin, Bush, Băsescu) spune ceva sau altceva.
5) O echipă (Zimbru, Steaua, Barcelona) scapă gol în min. 90
6) Un vînzător se uită rău la el.
7) Observă că mobilul nu are acoperire după furtună.
8) Tocmai cînd se aşează în microbuz după o zi grea de muncă, intră o femeie gravidă.

ş.a.m.d.

Toate aceste reflexe condiţionate (de cîte ori copilul vede parinţii enervîndu-se) şi educate ne irosesc viaţa.

Sfatul meu - coboară nivelul aşteptărilor şi detaşează-te de situaţiile în care nimereşti. Încearcă să te urmăreşti “dintr-o parte” măcar cîteva ore. Urmăreşte reacţiile automate pe care le ai (ticuri, zîmbetul fals cand vezi un cunoscut ş.a.). Încearcă să observi detalii din lumea din jur la care nu atrăgeai atenţia (de exemplu seturile de caractere de pe calendarele colegilor, sau firmele de pe ochelari, sau culoarea tapetelor).

Seara acasă încearcă să-ţi aduci aminte acetse detalii.

Acum urmează de fapt uimirea mea. Nu ştiu de ce am încheiat comentariul meu cu fraza:

Offtopic: Viata e mai frumoasa decat România.

O comparaţie care, luată direct, e din seria comparaţiilor aberante despre care am mai scris.