Încerc să mă amplasez în acest context, ca să-mi găsesc locul.

Voi încerca să definesc trei răspunsuri la întrebările:

-Ce e fericire?

-Cum lupt pentru ea?

-Cît de fericit mă consider?

Dar nu în afara altor concepţii vizînd această noţiune. Unii zic că fericirea e:

-idee sublimă;

-ideal îndepărtat;

-plăcere;

-scop;

-nu există în această viaţă.

E natural să o consider si eu idée sublimă sau ideal îndepărtat , pentru că în lumea ca ,,imperiu al scopurilor” fericirea este idealul cel mai general şi cel mai propriu omului. Şi viaţa a demonstrat că a fi fericit  nu e nici uşor , nici puţin nu se cere pentru aceasta. Dacă e un scop, la fel de greu îl realizezi. Dar nu pot împărtaşi ideea că fericirea poate fi o plăcere. Sînt plăceri ce contravin bunelor intenţii.

Nu concep nici parerea unora că nu există fericirea, altfel de ce trăim, dacă nu avem aspiraţii. Şi

nu e de ajuns doar să visăm. Se cer acţiuni concrete. Nu e cazul să cunosc absolutul , el nu e pentru noi, dar e necesar să mă descopăr pe mine însumi, cici zicea dramaturgul Sartre :

,, infernul sînt ceilalţi”. Şi cum pot să-mi caut fericirea într-o lume în care sînt şi eu printre ceilalţi?

Tind spre înălţimi, pentru că e omeneşte, dar nu fac abuz de plăceri. Ele întreţin dezgustul şi nu toate sînt aducătoare de fericire. Plăcerea numai atunci conduce spre fericire cînd este în acord cu morala şi intelectul.

Fericirea se clădeşte cu timpul.

E mai bine să ai o gîndire pozitivă şi să te crezi fericit, decît să cazi în extreme. Să priveşti la toate calm, senin şi cu încredere. Dar oricît de multe mi-aş dori , acolesc fericirile egoiste ce-şi trag seva din nefericirile altora. ,,Este o nenorocire mai mica să nu obţii ceea ce vrei decît să vrei să obţii ceea ce nu se cuvine” (Sf. Augustin).

Aspir, ca orice tînar, spre ţeluri umaniste si fug de tentaţii josnice.

Şi dacă m-ar întreba cineva :,, Te consideri fericit?”, i-aş răspunde prin spusa lui Camus :

,,,Dacă nu căutăm decît fericirea, sfîrsim în facilitate.

Dacă nu căutăm decît nefericirea, sfîrsim prin a ne complace in ea.

In amîndouă cazurile, o devalorizare”.

Corect?