Pierd soarele cald al amiezii orbecăind, în adierea uscată a aerului condiţionat, prin biroul plin de sentimente contradictorii, de la emoţii şcolăreşti până la dezgust, mă ascund în spatele monitorului şi vreau să cred că nu ştie nimeni ce fac.Câtă vreme nu voi şti să-mi "aştern" o viaţă liniştită - care mi-ar permite să devin conservatorul care simt că ar trebui să fiu - voi rămâne acelaşi extremist, acelaşi inegal, bolovănos, heirupist, imprevizibil care sunt şi acum.
Nu pot să nu mă întreb ce i-o fi şoptit Juliette lui Antoine pe când făceau dragoste în arşiţa de pe plajă (Şi Dumnezeu a creat femeia): să ai grijă, să nu laşi în mine, sau ştii, nu am mai făcut-o până acum...
Visele mele amestecă dezinvolt inocenţa cu erotismul. Clamează inocenţa. O invocă, o regretă. Dar o şi pervertesc, o violează, o agresează cu orice ocazie. Copii-vampiri, îmbibaţi de senzualitate. Fete care mă protejează şi care-mi ţin capul în poala lor, jucându-mi-se cu un aer absent prin păr. Bunici dispăruţi din lumea asta, pe care îi primesc în vise împăcat, fără să mă sperii. Discut cu ei cu tot calmul şi cu toată răbdarea de care, în timpul vieţii lor, nu am putut face probă. Ele mi se joacă cu mâna prin păr şi eu mă socot când voi alege momentul pentru a le săruta.
Identific toate clasicele simptome ale depresiei. Laşitate, nepăsare, iritabilitate, seflcentrism, acţiuni regretabile, intempestive. Contez doar eu. Şi eternele mele plângeri. Patetismul meu.
Plantă-minune această aloe vera. După pasta de dinţi cu aloe, a urmat şamponul, gelul de duş, lamele de ras (!), crema revitalizantă undereye şi, da, detergentul... Care face rufele mai catifelate. Probabil că mai estompează şi un rid-două din prosopul de baie.