“Refugiaţii” de acum 2 zile erau veseli, relaxaţi, senini, făceau glume şi râdeau uneori în hohote în grup. Când grupurile observau că le fotografiez, dintre toţi, câteva persoane, atât bărbaţi cât şi femei, îşi ascundeau fața, dar ceilalţi priveau direct şi fără excepţie zâmbeau iar unii ridicau mâna cu două degete în semnul victoriei. Atmosfera era de veselie fără tensiunea vreunei aşteptări, pozitive sau negative, cu aerul că ştiau exact ce urmează să se întâmple, aveau certitudinea unui viitor imediat lipsit de surprize.
Fără excepţie, erau bine îmbrăcaţi, unii cu haine de firma cu însemnele vizibile în exterior, bine, sau chiar foarte bine încălţaţi, mai toate încălţările arătau ca noi, pantofi de sport de firma sau chiar eleganţi, unele femei aveau toc jos.
Bagajele însă erau cel mai şocant aspect, care, fără echivoc, îi descalifica că refugiaţi sau faţă de ceea ce noi înţelegem că fiind refugiaţi: toţi aveau nu mai mult de un rucksac/ghiozdan de mărime medie. Dar ceea ce era cel mai curios, extrem de curios, era ceea ce de fapt lipsea: nici unul/una nu îşi luase nici o măsură de rezervă în caz de cea mai mică necesitate: nu aveau mâncare, apă sau bagaj specila pentru copiii mici. Cărau cam tot atât cât căram eu când mă duceam cu copii în parc. Ei însă se aflau pe un parcurs de 3,500 km cu plecare din Siria sau Irak şi destinaţie în Germania // Video: Adrian Grigoriu