De cand ma tin minte tot ma plimb prin perimetrele labirintice ale psihicului uman si sunt biciuita de descoperirea aproape constanta ca suntem incapabili sa comunicam autentic. Uneori ma plictisesc de redundanta acestui fenomen incat iata am decis sa fac ordine in propria minte. Iar daca imi accepti aroganta, chiar si in a ta… Desi deja stiu ca geniul tau ti-a adus faima.
Intrebarea imediata este: la ce iti foloseste aceasta comunicare onesta? Si eu ma intreb uneori de ce sa renunt la confortabilul mod de a fi artificiala, ipocrita, falsa!? De ce sa nu te mai manipulez, controlez, de ce sa nu mai vreau sa te folosesc in modul meu oportunist si sa obtin ceea ce vreau?
Si tu poti avea o multime de raspunsuri, al meu este: pentru ca altfel NU AM SANSA SA TE INTALNESC NICIODATA! Indiferent de tipul de relatie in care suntem, fie simpli vecini la coada de la paine, fie parteneri de cuplu sau membri ai unei familii suntem uneori la ani lumina din punct de vedere psihologic, traind in dimensiuni paralele, atemporale. Si asta dincolo de diplomatie!
Ecuatia este extrem de simpla: cand nu reusim sa comunicam onest, nu exista contact, iar fara contact nu exista dezvoltare personala si evolutie relationala. Poate te intrebi la ce naiba iti trebuie aceasta dezvoltare personala. Pai cam la nimic, deseori chiar te impiedica sa fii marsav si nepasator. Insa ceea ce pierzi este bucuria simpla de a depasi acel minuscul Eu, incantarea de a experimenta lipsa granitelor, uneori chiar relevarea monumentelor de prostie in spatele unei fragile inteligente (cel mai des descoper asta la mine, sic!)
Ideea e ca nu ne putem dezvolta fara aceasta intalnire reala dintre noi. Altfel ramanem ingraditi in galaxiile noastre infime, mistuiti de frigul cosmic al lipsei de intelegere. Aceasta intalnire, in adevaratul ei sens al cuvantului transforma relatia din subiect-obiect in subiect-subiect (castig-castig). In speranta ca aceasta egalitate nu te inspaimanta voi merge la mai mult de cat atat: diferenta dintre onestitate si ipocrizie seamana cu diferenta intre dans si lupta. Cand dansam, nu cautam performante, ambii castigam pentru ca ne intereseaza bucuria exprimarii. In lupta e altceva, unul castiga si fiecare vrea sa il dezavantajeze pe celalalt. Cand te tratez ca pe un obiect, activez in tine toate mecanismele ofensive/defensive de care dispui si ceea ce numim comunicare nu este decat o colectie de jocuri psiho in care toti suntem profesori eminenti (si asta fara a avea nevoie de vreo academie, hm….).
Felul de a surprinde realitatea incepe sa semene cu caracterul unei afaceri, pana si la nivel religios in care sper sa il insel un pic, un pic pe Dumnezeu (ca de exemplu sa primesc un loc in Paradis, central, cu multiple amenajari, cu vedere spre parc si… exclus intermediari 
). Obiectele au rol primordial, casa mareata, un 4×4 ca sa lesine lumea, bijuterii, un sot/o sotie (si evident un amant/o amanta), o pisica siberiana si un portofoliu de clienti (pe care ca sa-i obtin, numai autenticitatea nu a fost prezenta).
Asa se face ca legea de a iubi oamenii si a folosi obiectele s-a rasturnat intr-o lume cu insasi normalitatea data cu capul in jos: iubim obiectele si folosim oamenii. Un hobby in care si eu fac performanta impecabila.
Cand sunt sclava temerilor mele te percep ca un adversar si atunci mecanismele mele psihologice apeleaza la mita, dominatie, respingere, manipulare, amenintare, armele convingerii, evaluare, dezaprobare, invalidare, viclenie, poate chiar vrajitorie sau magie neagra etc. Iar pentru a te controla, mai intai trebuie sa ma controlez pe mine. Rezultatul nu suna deloc fain pentru ca eu sunt prima victima. Iar disconfortul e simtit fizic, confundat cu ceea ce se numeste stress.
Una din consecintele comunicarii autentice este ca aducem adevarul in relatia noastra. Indiferent daca ceea ce imi spui imi place sau nu, testul inalt de a primi incredere naste o potentialitate de neimaginat. Ne apropiem in loc sa ne departam, ne crestem reciproc imbogatind universurile noastre cu cognitii si emotii diversificate, intense. Cand aleg sa fiu onest/onesta, risc sa fiu ceea ce sunt. Si acesta este un semn al unei maturitati emotionale. Iar daca celalalt te accepta asa cum esti, inseamna ca e loc de prietenie, crestere, dezvoltare. Chiar daca astfel de relatii sunt pietre rare, tot e mai bine sa ai macar un diamant pretios decat zeci de coliere imitatii. Daca nu spun ceea ce nu imi place, in ciclicitatea lui dinamica psihicul gaseste alte forme de expresie. Cu cat militez mai fals pentru pace, cu atat in interior pregatesc armele razboiului. Iar acesta fie ca va fi exploziv sau rece, tot razboi este, tot distrugere creaza si deseori in masa.
Fara a incheia subiectul, imi doresc sa ajung la performanta onestitatii in fata onestitatii.