Studiu de caz: Lişiţa
Cînd spun studiu de caz, nu contaţi pe o cercetare ştiinţifică - voi încerca doar să sumarizez pentru diferite specii tipuri de comportament observate în cursul urmăririlor mele. Lişiţa la prima vedere mi-a părut o raţă neagră - eroare. Lişiţa este din cu totul alt ordin - Gruiformes - şi e înrudită mai aprope cu cocorul şi... dropia, decît cu raţa.
Lişiţă (Fulica atra)Una din diferenţele evidente se ascunde sub apă - spre deosebire de raţă, lişiţa nu are degetele unite cu pieliţă. Acestea au doar un fel de valuri din piele, care mie îmi crează impresia de petale. Poate din această cauză lişiţa cedează mult la capitolul viteză de înot raţei mari.
După cum se vede în această fotografie la piciorul drept, lişiţa are la degete nişte vălurele din piele.În Chişinău în acest an lişiţele le putem admira în Valea Trandafirilor, unde, doar pe lacul cel mai ridicat, am numărat azi peste 35 de păsări. Acestea sunt deprinse cu oamenii, se apropie la 3-4 metri de mal, cînd se află în apă. La mal ies mai rar decît răţile mari şi se sperie uşor.
Marea armadă de lişiţe a observat că la baraj se dă mîncare.Dat fiind că lişiţele, raţele mari şi pescăruşii rîzători sunt singurii concurenţi din apă pentru pîinea cu care îi hrănim, între ei am observat următoarele relaţii. Raţa mare se teme de lişiţă şi cedează mîncarea în cazul în care este ajunsă de aceasta. Am observat un caz interesant cînd părinţii-lişiţe (doi) atacau raţele mari care se apropiau de locul de unde îi hrăneam, în timp ce bobocii lor (vreo şase) mîncau pe săturate.
Un alt caz interesant l-am urmărit azi:
O lişiţă urmăreşte o raţă mare (Anas platyrhynchos) care a reuşi să culeagă prima o bucată de pîine.
Raţa mare are viteză mai bună, dar ajunsă la mal, îşi dă seama că nu poate evita bătaia şi încearcă să mănînce pîinea înainte ca lişiţa să o ajungă. Pînă la urmă raţa a lăsat pîinea şi a dat bir cu fugiţii fără a reuşi să mănînce.O relaţie similară este între lişiţe şi pescăruşii rîzători cînd aceştia se află în apă. Pescăruşii au un mare avantaj - ei pot culege pîinea de pe oglinda apei direct din zbor. Cînd văd o lişiţă cu o bucată mai mare de pîine, pe care ea nu o poate mînca imediat, aceştia decolează, lovesc din zbor lişiţa (sau raţa mare) cu picioarele şi apoi culeg, tot din zbor, pîinea şi fug.
Un pescăruş rîzător (Larus ridibundus) începe atacul asupra două lişiţe care nu pot împărţi prada.
Pescăruşul rîzător foloseşte avantajul culesului din zbor pentru a lua o bucată de pîine de sub nasul lişiţelor.Lişiţa are însă o apărare eficientă contra atacurilor aeriene - ea este un excelent scufundădor. Încă săptămîna trecută am urmărit cum nişte bobci aşteptau la suprafaţă lişiţa-mamă care se scufunda sub apă pentru aproape un minut ca să iasă uneori la 5-6 metri de locul scufundării cu mîncare (poate peşti, poate mormoloci).
Azi, o lişiţă a evitat de opt ori atacul a unul, apoi doi apoi patru pescăruşi, scufundîndu-se. Ea apărea la 5-6 metri, dar pescăruşii o atacau imediat, ca să nu-i dea voie să mănînce pîinea. Dacă la început era un singur pescăruş, treptat s-au alăturat alţi patru şi spectatorii de pe mal mai că făceau valuri de plăcere susţinînd lişiţa. Aceasta a ieşit însă din ultima scufundare fără pîine, spre dezamăgirea pescăruşilor, care au mai tatonat-o un minut şi au zburat.
Un pescăruş de-asupra locului unde un moment în urmă lişiţa a intrat sub apă.La urmă plasez fără comentarii alte fotografii cu lişiţe făcute azi la Valea Trandafirilor.
Sursa
2008-08-02 22:33:21