…

Ținuse în brațe un băiețel care i-a atins cu ghetuțele stofa pantalonilor.
Poza cu toți, cu pantalonii prăfuiți, fără să țină seama de felul cum arată, așa cum a fost întotdeauna.
M-am aplecat și i-am scuturat praful cu podul palmei.
A tresărit, mi-a prins mâna și m-a întrebat speriat, ce faci???
Voiam să-i cad în genunchi și să-i spun că vreau să am grijă de el, să-l scutur de praf și să-l apăr de toate relele lumii.
Apoi mi-am amintit brusc că nu mai suntem acum 2 milenii când Dumnezeu făcea lumea, iar eu îl iubeam nestingherit.
Încă de pe atunci voiam inconștient să se sfârșească mai repede totul.
Încă de atunci am în stomac senzația înmormântării, când totul se petrece prea încet.
Când lacrimi nu mai sunt, lumina-i cenușă, iar convențiile și regulile nu se mai termină.
Îmi amintesc că după ce-am venit de la cimitir, am dormit mult, așa cum nu credeam niciodată că voi fi în stare.
M-am trezit liniștită și nu aveam idee cum vom trăi mai departe, dar un lucru știam sigur, că va fi altfel.
După înmormântare, la fel ca și după povestea cu pantalonii prăfuiți nu poate fi decât viață nouă.
Mai dură, dar nouă.
Doar că drumul pâna la cimitir e prea lung.